Posts Tagged ‘mit

10
iul.
08

Dragostea lui Gompachi si Komurasaki Part 2

Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici.

S-a dovedit ca acest negustor bland, care l-a ajutat fara sa clipeasca pe Gompachi, era de fapt Chobei din Bandzuin, seful Otokodate sau Societatea Prietenoasa a negustorilor din Yedo – un om faimos in analele orasului ale carui viata si aventuri sunt recitate pana in aceasta zi, facand subiectul unei alte povesti.

Cand talharii au disparut, Gompachi, intorcandu-se catre salvatorul sau, a spus –

„Nu stiu cine sunteti, domnule, dar trebuie sa va multumesc pentru ca m-ati salvat dintr-un mare pericol.”

Si in timp ce continua sa isi exprime recunostinta, Chobei i-a raspuns –

„Nu sunt decat un modest negustor, un om umil si, daca talharii au fugit, a fost mai mult norocul dumneavoastra decat meritul meu. Dar nu pot decat sa va admir pentru cum ati luptat. Ati dat dovada de un curaj si o pricepere mult peste varsta dumneavoastra, domnule.”

„Intr-adevar”, a raspuns tanarul zambind incantat la auzirea laudei, „sunt inca tanar si neexperimentat si imi este chiar rusine de stilul meu neindemanatic de a manui sabia.”

„Si pot sa va intreb domnule, sunteti legat de vreun stapan?”

„Sunt doar un ronin si nu am un tel bine stabilit.”

„Aceasta este o slujba proasta” a spus Chobei, fiindu-i mila de tanar. „Insa, daca imi scuzati indrazneala de a va face o asemenea oferta, fiind doar un negustor, pana cand va veti gasi un loc de munca, va pun saracacioasa mea casa la dispozitie.”

Gompachi a acceptat oferta noului sau prieten de incredere cu multe multumiri; asa ca Chobei l-a condus la casa sa, unde l-a cazat si l-a distrat cu multa ospitalitate pentru cateva luni. Si acum Gompachi, neavand nici o grija pe lume, a cazut in patima viciilor, ducand o viata fara scop, gandindu-se la nimic altceva decat la satisfacerea mofturilor si dorintelor sale; a inceput sa frecventeze Yoshiwara, un cartier al orasului destinat caselor de ceai si altor case de placeri, unde frumusetea sa atletica a atras multa atentie si l-au facut un favorit intre toate frumoasele cartierului.

Cam tot atunci, barbatii au inceput sa laude farmecele lui Komurasaki, sau „Micuta mov”, o tanara care venise de curand la Yoshiwara si care isi depasea rivalele in frumusete si complimente. Gompachi, ca si restul lumii, a auzit atat de multe despre faima ei incat a hotarat sa se duca la casa care o tinea, „Cele trei coaste ale marii”, si sa evalueze singur daca ea isi merita laudele. Deci a pornit catre fata intr-o zi si, ajugand la „Cele trei coaste ale marii”, a cerut sa o vada pe Komurasaki. A fost indrumat catre camera in care aceasta statea, inaintand catre ea; dar cand ochii li s-au intalnit, amandoi au scos un tipat de uimire pentru ca aceasta Komurasaki, faimoasa frumusete a Yoshiwarei, s-a dovedit a fi fata pe care Gompachi o salvase cu cateva luni in urma din ascunzatoarea hotilor si pe care o redase parintilor sai din Mikawa. O lasase in prosperitate si cu influenta, cel mai drag copil al unui tata bogat, cand schimbasera juraminte de dragoste si de fidelitate; si acum se intalneau intr-o ceainarie comuna in Yedo. Ce schimbare! Ce contrast! Cum se schimbasera bogatiile in rugina si juramintele in minciuni!

„Ce este asta?” a strigat Gompachi cand si-a revenit din soc. „Cum de te gasesc aici urmand aceasta profesie necurata, in Yoshiwara? Te rog explica-mi aceasta, pentru ca in mod sigur exista un mister pe care nu il inteleg.”

Dar Komurasaki – care in mod neasteptat isi reintalnise iubitul dupa care tanjise si era impartita intre rusine si bucurie – a raspuns, plangand –

„Intr-adevar! Povestea mea este una trista si prea lunga. Dupa ce ne-ai parasit anul trecut, calamitatile si ghinionul au cazut peste casa noastra; si cand parintii mei au devenit saraci, am ajuns la capatul rabdarii nestiind cum sa ii sustin: asa ca mi-am vandut nenorocitul acesta de corp stapanului acestei case si am trimis niste bani mamei si tatalui meu; dar, in ciuda acestora, problemele s-au inmultit asupra lor si acum, in sfarsit, au murit in mizerie si jale. Si uite asa traieste in aceasta lume larga o nefericita ca mine! Dar acum ca te-am intalnit din nou – tu care esti atat de puternic – ma poti ajuta pe mine care sunt atat de slaba. M-ai salvat o data, te implor, nu ma abandona acum!”. Si in timp ce isi spunea povestea demna de mila lacrimile siroiau din ochii ei.

„Aceasta este intr-adevar o poveste trista.” a spus Gompachi, foarte afectat de istorisire. „Trebuie sa fi fost foarte mult ghinion in familia ta care cu atat de putin timp in urma era atat de infloritoare. Insa nu mai jeli pentru ca nu te voi renega. Este adevarat ca sunt prea sarac pentru a te rascumpara din sclavie, dar in orice caz ma voi stradui sa nu mai fi chinuita. Iubeste-ma deci si pune-ti toata increderea in mine.” Cand l-a auzit vorbind atat de tandru s-a simtit consolata si nu a mai jelit, deschizandu-si intreaga inima lui, uitandu-si necazurile din trecut in marea bucurie de a il fi intalnit din nou.

Cand a venit timpul ca el sa plece, a imbratisat-o cu mult drag si s-a intors la casa lui Chobei; dar nu putea sa si-o alunge pe Komurasaki din minte si se gandea numai la ea, asa ca s-a obisnuit intr-un final sa se duca zilnic la Yoshinawara sa o vada si, daca vreo intamplare il impiedica sa o viziteze, ea, lipsindu-i iubitul, devenea nerabdatoare si ii scria pentru a il intreba de ce absenteaza. Continuandu-si modul de viata, banii lui Gompachi au inceput sa se termine si, fiind un ronin fara un stapan constant, nu avea nici o metoda de a isi reinnoi fondurile. Fiindu-i rusine sa apara fara un ban la „Cele trei coaste ale marii”, un spirit rau s-a dezvoltat inlauntrul sau si a omorat un om, furandu-i banii si cheltuindu-i la Yoshinawara.

(Image credit)

Va urma pe acelasi subiect.

Reclame
19
iun.
08

Moise si Akhenaton Part 2

Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici.

Akhenaton co-Regent

Dupa casatoria cu Nefertiti, Amenhotep III a decis sa il faca pe Amenhotep co-regentul sau. Aceasta i-a suparat pe preotii lui Amon. Conflictul dintre Amenhotep III si preoti incepuse cu 16 ani mai devreme, la casatoria sa cu regina Tiye, o israelita, fiica lui Yuya si Tuya. In timpul domniei sale, Nefertiti si-a sustinut sotul, pe Amenhotep, si era foarte des vazuta la ocazii speciale si pe toate monumentele. Insa climatul ostil care l-a invaluit pe Amenhotep la nastere a revenit dupa numirea sa ca si co-regent. Acompaniindu-l pe tatal sau la tron Amenhotep a devenit Amenhotep IV. Preotii lui Amon s-au opus acestei numiri si l-au provocat deschis pe Amenhotep.

Cand preotii lui Amon au obiectat la aceasta decizie, tanarul co-regent a raspuns construind temple noului sau zeu, Aton. El a construit trei temple pentru Aton: unul in complexul Karnak, altul la Luxor langa tarmul Nilului, si ultimul la Memphis. Amenhotep IV a sfidat preotii lui Amon neinvitandu-i la nici o festivitate de la inceputul domniei sale si, in al 4-lea an al domniei, a eliminat toate zeitatile in afara de a sa de la o festivitate. Un an mai tarziu el a mai sfidat o data traditia schimbandu-si numele in Akhenaton in onoarea noii sale zeitati. Aton era vazut ca cel care il provoaca pe Amon si vrea sa il inlocuiasca, iar statul nu voia sa intre sub dominatia lui. In acest climat tensionat, Tiye a aranjat un compromis convingandu-l pe fiul sau sa paraseasca Teba si sa construiasca o noua capitala la Amarna in Egiptul Mijlociu, pe partea de est a Nilului.

Un nou oras pentru Aton

Situatia s-a calmat dupa plecarea lui Akhenaton, cat timp Amenhotep III a condus tara din Teba. Pentru locatia noului sau oras din Amarna, Akhenaton a ales pamant care nu apartinea nici unui zeu sau zeite. Constructia a inceput in anul patru al domniei si s-a terminat in anul opt; insa el si familia sa s-au mutat din Teba in anul sase al domniei. Pe acel teren stancile desertului ieseau din rau, formand un semicerc de aproximativ 13 kilometri pe 5 kilometri. Aici Akhenaton si-a construit noua capitala, Akhetaten, adica Orizontul lui Aton, unde el si cei loiali lui erau liberi sa isi cinsteasca zeul. Mari arce, marcand limitele orasului si datand perioada construirii, au fost sculptate din stancile incojuratoare. Akhetaton era orasul capitala care avea demnitate si armonie arhitecturala. Strazile sale principale erau paralele cu Nilul, iar cea mai importanta dintre ele, Calea Regelui, conecta cele mai importante cladiri ale orasului, incluzand Casa Regelui, rezidenta privata a lui Akhenaton si a familiei sale. La sudul casei sale se afla templul privat al regelui inchinat lui Aton.

Miscare militara

Dupa moartea tatalui sau, Amenhotep III, in al 12-lea an de domnie al lui Akhenaton, el a organizat o mare sarbatoare la Amarna pentru printii straini care aduceau tribut domniei sale fara co-regent. Akhenaton si Nefertiti se pare ca au primit tribut din Siria, Palestina, Nubia si din insule mediteraneene. In acea perioada s-a hotarat regele sa interzica venerarea tuturor zeilor in Egipt – in afara de Aton, evident.

Akhenaton a dat ordine trupelor sale, instruindu-i sa inchida toate templele, sa le confiste averile si sa alunge preotiii, lasand doar templele lui Aton. Unitati au fost trimise sa stearga numele vechilor zei oriunde le-ar fi gasit scrise sau gravate. Aceste actiuni au dat nastere la noi miscari de opozitie de la cei care ii mai respinsesera autoritatea. Aceasta persecutie, care presupunea inchiderea templelor, confiscarea proprietatilor, trimiterea de artizani care sa stearga numele zeitatilor vechi din inscriptii, alungarea preotimii si ex-comunicarea numelui lui Amon, a fost supervizata de armata. De fiecare data cand un grup de muncitori intra intr-un mormant sau templu pentru a distruge numele lui Amon era sustinut de un grup de soldati care veneau sa vada daca decretul regal era respectat fara opunere.

Insa persecutarea vechilor zei s-a dovedit a fi prea mult pentru majoritatea egiptenilor, incluzand membri ai armatei. In final, duritatea persecutiei a avut o reactie intre soldati, care fusesera crescuti in spiritul vechilor credinte. Pana la urma, ofiterii si soldatii credeau in aceiasi zei al caror nume regele ordonase sa le distruga; ei se rugau in aceleasi temple pe care erau obligati sa le inchida. Un conflict a inceput intre rege si armata sa. Horemheb, Pa-Ramses si Seti au planuit o lovitura militara impotriva regelui si au ordonat trupelor lor din nord si din sud sa se miste catre Amarna. Cand armata si carele au ajuns la hotarele Amarna, Aye a sfatuit regele sa abdice de la tronul sau si sa il lase pe fiul sau in loc, Tutankhaten, pentru a salva dinastia si a evita un razboi civil. Akhenaton a fost de acord sa abdice si a parasit Amarna cu Pa-Nehesy, Marele Preot al lui Aton, precum si urmat de cativa dintre credinciosi, pentru a trai in exil in regiunea numita Sarabit El-Khadem din sudul Sinaiului. Cand Tutankhaten a preluat tronul si-a schimbat numele in Tutankhamon pentru a multumi preotimea. Nu a renuntat insa la religia atonista a tatalui sau.

Va urma pe acelasi subiect.

16
iun.
08

Povesti japoneze – Cei 47 de ronini Part 5

Restul povestii o gasiti aici.

Astfel, din respect pentru functia sa inalta, roninii l-au tratat pe Kotsuke no Suke cu cel mai mare respect, si i-au oferit de mai multe ori hara-kiri. Dar el se tara mut si tremurand. In sfarsit, Kuranosuke, vazand ca rugamintile lor sunt in zadar, i-a taiat capul cu aceeeasi sabie cu care Asana Takumi no Kami se sinucisese. Apoi cei 47 de camarazi, foarte bucurosi ca isi indeplinisera misiunea, au pus capul intr-o galeata si s-au pregatit de plecare; dar inainte de a parasi casa au stins toate focurile si luminile, ca sa nu izbucneasca vreun foc si sa sufere vecinii.

Cand se indreptau spre Takanawa, o suburbie in care este templul Sengakuji, au venit zorii; oamenii au iesit din case pentru a-i vedea pe cei 47 oameni care, cu hainele si armele insangerate, erau foarte infricosatori; si toata lumea i-a laudat pentru loialitatea si curajul lor. Dar se asteptau ca in orice moment sa apara socrul lui Kotsuke no Suke, sa ii atace si sa le ia capul. Insa au ajuns in Takanawa in siguranta, pentru ca Matsudaira Aki no Kami, unul dintre cei 18 daymio inalti ai Japoniei, al carui elev fusese Asano Takumi no Kami, a fost foarte incantat cand a auzit de isprava de noaptea trecuta, si s-a pregatit sa ajute roninii daca erau atacati. Si astfel socrul lui Kotsuke no Suke nu a indraznit sa ii traga la raspundere.

La sapte dimineata au ajuns peste drum de palatul lui Matsudaira Mutsu no Kami, printul din Sendai. Printul, auzind aceasta, a trimis dupa unul dintre consilierii lui si i-a spus: „Slujitorii lui Takumi no Kami au omorat dusmanul lordului lor si trec pe langa noi; nu pot sa ii admir suficient pentru devotarea lor; asa ca, cum probabil sunt obositi si infometati dupa munca de azi-noapte, invita-i la mine, ofera-le mancare si vin”.

Si astfel consilierul s-a dus la Oishi Kuranosuke si a spus:”Sunt consilierul Printului din Sendai, si stapanul meu mi-a spus sa va implor sa veniti in casa noastra pentru a va oferi din saracele noastre mancaruri si vinuri, care nu sunt demne de curajul dumneavoastra. Acesta este mesajul de la lordul meu.”

„Va multumesc”, a raspuns Kuranosuke. „Este foarte frumos din partea lordului sa se preocupe de noi. Ii accept delicatetea cu multa recunostinta.”

Asa ca cei 47 ronini au intrat in palat si li s-a oferit un mare festin, si toti slujitorii Printului din Sendai au venit ca sa ii cinsteasca.

Apoi Kuranosuke s-a dus catre consilier si a spus: „Suntem intr-adevar indatorati dumneavoastra pentru ospitalitate; dar trebuie sa ne grabim spre Sengakuji.” Si, multumind de multe ori gazdei lor, au parasit palatul Printului din Sendai si au ajuns la Sengakuji, unde s-au intalnit cu staretul manastirii, care i-a intampinat la poarta din fata si i-a condus la mormantul lui Takumi no Kami.

Si cand au ajuns la mormantul lordului lor, au scos capul lui Kotsuke, l-au spalat intr-o fantana din apropiere, si l-au depus in fata mormantului. Cand au facut aceasta, i-au rugat pe preotii de la templu sa vina sa recite rugaciuni in timp ce ei ardeau esente: mai intai Oishi Kuranosuke, apoi fiul sau Oishi Chikara, si apoi toti ceilalti 45 de ronini. Apoi Kuranosuke a dat toti banii pe care ii avea staretului, spunand:

„Cand noi toti cei 47 ne vom fi facut hara-kiri, te rog sa ne inmormantezi decent. Ma bazez pe onoarea dumneavoastra. Stiu ca nu e mult ce va oferim; dar va rog sa fie cheltuiti toti acesti bani pe rugaciuni pentru sufletele noastre.”

Staretul, minunadu-se de curajul uimitor al oamenilor, cu ochii in lacrimi s-a jurat sa le indeplineasca dorinta. Asa ca cei 47 de ronini, cu inima impacata, au asteptat rabdatori sa primeasca ordine de la Guvern.

In sfarsit au fost chemati de Curtea Suprema, unde guvernatorii din Yedo se adunasera pentru a li se da urmatoarea sentinta: „Pentru ca, nerespectand demnitatea orasului, neavand frica de Guvernamant, v-ati grupat pentru a omori dusmanul, intrand violent in casa lui Kotsuke no Suke in timpul noptii si l-ati omorat, sentinta Curtii este, avand in vedere totusi purtarea demna, ca aveti dreptul sa va faceti hara-kiri.” Cand a fost citita sentinta, cei 47 de samurai erau impartiti in 4 grupuri si dati spre pazire catre 4 daymio; serifi au fost trimisi la palatele acelor daymio pentru a vedea cum roninii isi fac hara-kiri. Dar, cum de la inceput se impacasera cu ideea ca acesta va fi sfarsitul, au murit cu demnitate; cadavrele lor au fost transportate la Sengakuji si inmormantate in fata mormantului stapanului lor, Asano Takumi no Kami. Cand faima lor a depasit granitele tarii, multi oameni le-au vizitat mormintele si s-au rugat pentru ei.

Printre cei care au venit sa se roage era si Satsuma, care, prosternandu-se in fata mormantului lui Kuranosuke, a spus: „Cand te-am vazut zacand pe strada beat in Yamashina, Kyoto, nu stiam ca tu planuiai sa iti razbuni lordul si, considerandu-te fara onoare, te-am injurat si scuipat. Acum am venit sa iti cer iertare si sa imi ofer umilinta pentru insulta aduse.” Spunand acestea, si-a scos sabia si si-a facut hara kiri. Marele preot, facandu-i-se mila de el, l-a inmormantat alaturi de ronini.

Acesta este sfarsitul povestii celor 47 de ronini.

16
iun.
08

Povesti japoneze – Cei 47 de ronini Part 4

Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici.

Intre timp restul oamenilor lui Kotsuke no Suke se trezisera, si batalia se desfasura peste tot; Kuranosuke, stand pe un taburet, dadea ordine si organiza roninii. Curand, locuitorii casei au inteles ca nu pot face fata dusmanului, asa ca au incercat sa trimita pe cineva catre Uyesugi Sama, socrul lordului lor, implorandu-l sa vina sa ii salveze cu toate fortele armate de care dispune. Dar mesagerii au fost omorati de arcasii pe care Kuranosuke ii pusese pe acoperis. Si astfel, neavand ajutor, au continuat sa lupte cu disperare. Apoi Kuranosuke a strigat: „Kotsuke no Suke este dusmanul nostru; sa se duca cineva inauntru si sa il aduca in fata mea, mort sau viu!”.

Acum, in fata camerelor private alui lui Kpotsuke no Suke stateau trei slujitori curajosi, cu sabiile scoase. Primul era Kobayashi Hehachi, al doilea era Waku Handaiyu, iar al treilea era Shimidzu Ikkaku; toti erau oameni buni si loiali, dar si luptatori desavarsiti. Pentru un timp au tinut toti roninii departe, si la un moment dat chiar i-au fortat sa se retraga putin. Cand Oishi Kuranosuke a vazut aceasta, a strans din dinti furios si a strigat oamenilor sai: „Ce? Nu ati jurat toti sa va sacrificati viata pentru a va razbuna lordul? Acum sunteti alungati de trei oameni? Lasilor, nici nu meritati sa va vorbesc! Sa mori luptand pentru a apara onoarea stapanului tau este cea mai nobila ambitie a unui slujitor!”. Apoi intorcandu-se catre fiul sau Chikara a spus: „Hai baiete! Provoaca acei oameni si, daca sunt prea puternici pentru tine, atunci mori!”.

Ambitionat de aceste cuvinte, Chikara a inhatat o lance si a inceput lupta cu Waku Handaiyu, dar nu a putut sa isi mentina pozitia, si, retragandu-se treptat, a fost scos in gradina, si alunecand, a cazut in lac. Dar in timp ce Handaiyu sa pregatea sa il omoare, Chikara i-a taiat piciorul si apoi a iesit din apa, omorandu-si dusmanul. Intre timp Kobayashi Hehachi si Shimidzu Ikkaku au fost omorati de alti ronini, precum si toti slujitorii lui Kotsuke no Suke . Chikara, vazand aceasta, s-a dus cu sabia insangerata in ultima camera sa il caute pe Kotsuke no Suke, dar l-a gasit doar pe fiul acestuia, un lord tanar pe nume Kira Sahioye, care l-a atacat, dar a fost repede ranit, retragandu-se. Pentru ca toti oamenii lui Kotsuke no Suke fusesera omorati, lupta s-a sfarsit; dar inca nu il gasisera pe Kotsuke no Suke.

Apoi Kuranosuke si-a impartit oamenii in mai multe grupuri si au cautat toata casa, dar in zadar; erau doar femei si copii plangand impreuna. Cei 47 de oameni au inceput sa regrete faptele savarsite, si ca dupa atat chin au permis dusmanului sa le scape. A fost un moment in care, in disperarea lor, s-au pus de acord sa se sinucida impreuna pe loc, dar nu inainte de a mai face un efort. Si astfel Kuranosuke s-a dus in dormitorul lui Kotsuke no Suke, si atingand asternuturile cu mainile, a exclamat: „Tocmai am pipait asternuturile, si sunt calde, inseamna ca dusmanul nostru nu este prea departe. Sigur este ascuns undeva in casa.” Foarte incantati de acestea, roninii si-au reinceput cautarea. In partea ridicata a acestei camere, langa „locul de onoare”, era atarnat un tablou. Au dat jos acest tablou si au vazut ca era o mare gaura in perete. Astfel, unul dntre ronini, numit Yazama Jiutaro, a intrat in gaura si a descoperit ca la capatul ei era o curte mica, in care era un mic depozit de carbune si lemn de foc. Uitandu-se la dpeozit, a observat ceva alb, si impungand acel ceva cu sulita, doi oameni au sarit pe el incercand sa il omoare, dar el a reusit sa ii respiinga pana cand un camarad a venit si l-a ajutat. Jiutaro a intrat in depozit si a intepat peste tot cu sulita sa. Din nou vazand ceva alb, a impuns cu sulita, si un strigat de durere i-a dezvaluit ca impunsese un barbat; Jiutaro l-a insfacat de guler si l-a tarat afara din depozit. Apoi ceilalti ronini au venit si au examinat prizonierul, si au observat ca este un nobil, ca are cam 60 de ani, ca era imbracat intr-o camasa de dormit alba de satin, care era patata de sange. Cei doi oameni erau convinsi ca acesta era Kotsuke no Suke si l-au intrebat care e numele sau, dar el nu a raspuns; ei au fluierat insa sfarsitul luptei, si toti roninii au venit. Oishi Kuranosuke a adus o lanterna si a examinat trasaturile batranului, concluzionand ca este Kotsuke no Suke; daca se doreau si alte dovezi, se putea vedea o cicatrice pe frunte de la rana stapanului lor, Asano Takumi no Kami. Oishi Kuranosuke s-a adresat deci batranului foarte respectuos:

„Lordul meu, noi suntem slujitorii lui Asano Takumi no Kami. Anul trecut dumneavoastra si stapanul nostru v-ati certat in palat, iar stapanul nostru a fost condamnat la hara-kiri, iar familia sa ruinata. Am venit in aceasta noapte ca sa il razbunam, pentru ca este datoria unor oameni loiali. Va rog sa luati in seama dreptatea scopului nostru. Si acum, lordul meu, va rog sa va faceti hara-kiri. Eu voi avea onorea sa va fiu secund, si cand, cu toata umilinta, voi fi primit capul dumneavoastra, este intentia mea sa il ofer mormantului lui Asano Takumi no Kami.”

Va urma

14
iun.
08

Akhenaton – faraonul eretic Part 1

Vom incepe sa vorbim despre unul dintre cei mai controversati faraoni ai Egiptului, Akhenaton. Desi numele sau l-am gasit scris si ca Akhenaton, si ca Akhenaten, prima data cand am citit despre el am intalnit prima forma, deci pe aceea o voi folosi in continuare. Gasesc acest faraon foarte fascinant, si voi trata aceasta persoana istorica cat mai detaliat. Surprinzator, pe internet am gasit doar cateva informatii despre el, se pare ca povestea sa nu este atat de cautata incat sa fie oferite prea multe detalii. Am gasit mai mult referiri la aspectul sau fizic ciudat si la faptul ca se presupune, conform teoriei conspiratiei, ca el ar fi fost de fapt extraterestru.

Sa incepem deci:

Amenhotep IV (Nefer-kheperue-re) devine Akhenaton, faimosul faraon eretic

Akhenaton (1352 – 1333 i.Hr.) a fost fiul lui Amenhotep III si al reginei Tiy. In timpul domniei sale artele si religia Egiptului au suferit schimbari extrem de rapide. Cand a venit initial la conducere era cunoscut ca Amenhotep IV, dar si-a schimbat numele in Akhenaton in al cincilea an al domniei, incepand sa construiasca o capitala numita Akhetaton („Orizontul soarelui”), in Egiptul Mijlociu. Aceasta faza, incluzand domniile lui Akhenaton, Smenkhkara si a lui Tutankhamun este acum cunoscuta ca „perioada Amarna”, iar situl marelui oras al lui Akhenaton este cunoscut ca el-Amarna.

Akhenaton era un filozof si un ganditor, mult mai mult decat predecesorii sai. Tatal sau, Amenhotep III, si-a dat seama ca preotii lui Amun aveau din ce in ce mai multa putere si a incercat sa o domoleasca – Akhenaton insa a procedat mult mai diferit, introducand un nou cult monoteist care venera discul soarelui, Aton. Aceasta nu era o idee noua, pentru ca Aton fusese venerat in Regatul Vechi ca un aspect minor al Zeului Soare Ra-Horakty. Un scarab imens care apartine lui Tuthmosis IV (bunicul lui Akhenaton) are un text care il mentioneaza pe Aton.

The Cea mai mare inovatie religoasa a domniei sale a fost venerarea discului soarelui Aton, excluzand toti ceilalti zei egipteni, inclusiv pe Amun. Arta a evoluat intr-un nou stil distinctiv – reliefurile si boltele din mormintele si templurile datand din timpul lui Akhenaton il arata pe acesta, pe sotia sa Nefertiti si pe printesele regale venerand si facand sacrificii lui Aton, care era infatisat ca discul doarelui cu brate radiante intinse in jos. Numele celorlalte zeitati au fost sterse de pe zidurile templelor intr-o incercare de a intari ideea ca Aton este singura zeitate suprema.

Aton era portretizat ca tinand in maini ankh-ul, simbolul vietii. Oriunde era pictata familia regala, erau aratati a fi sub razele protectoare ale lui Aton. Regele, de obicei insotit de Nefertiti si unele dintre fiicele lor, domina reliefurile de pe peretii mormintelor nobililor din el-Amarna. Acest simbol al lui Aton este dominant in toata arta din perioada Amarna, si este prezent si pe unele dintre comorile unui faraon care a domnit mai tarziu, Tutankhamun.

(Image credit 1, 2 & 3)

Familia

Marea Regina a lui Akhenaton a fost Nefertiti.

Regina Nefertiti este des numita „Cea mai frumoasa femeie din lume”. Bustul din Berlin este intr-adevar cea mai faimoasa portretizare a reginei Nefertiti. Gasit in atelierul faimosului sculptor Thutmose, bustul este considerat un punct de referinta in arta sculpturii. Tehnica incepe cu o bucata de gresie cioplita si necesita ca piatra sa fie mai intai modelata, apoi pictata.

Buzele ei pline sunt accentuate de un rosu aprins. Desi cristalul din ochiul ei stang lipseste, ambele pleope si sprancene sunt conturate cu negru. Gatul ei gratios si lung contrabalanseaza coroana inalta. Culorile vibrante ale colierului si coroanei sale contrasteaza cu mulatrul pielii. Desi totul este sculptat perfect, singurul defect al piesei este urechea stanga sparta.

Originile lui Nefertiti nu sunt cunoscute prea bine. S-a sugerat ca ar fi fiica lui Tiy sau ca ar fi verisoara lui Akhenaton. Moasa sa era sotia vizirului Ay, care se pare ca ar fi fost fratele lui Tiy. Ay isi spunea cateodata „tatal zeului”, sugerand ca ar putea fi socrul lui Akhenaton. Insa Ay niciodata nu s-a referit la el niciodata ca „tatal lui Nefertiti”, desi exista dovezi ca sora lui Nefertiti, Mutnojme, apare des in decoratiile mormantului lui Ay. Probabil ca nu se va afla niciodata adevarul despre aceasta linie de sange, poate ca nu stiau nici ei adevarul.

(Image credit 1 & 2)

Va urma

Urmatoarele articole din aceasta serie le gasiti aici.

14
iun.
08

Povesti japoneze – Cei 47 de ronini Part 3

Celelalte parti ale povestii le gasiti aici.
Astfel Kuranosuke a continuat sa isi induca dusmanul in eroare; iar asociatii sai s-au dus cu totii la Yedo si, folosindu-se de pozitiile lor, au reusit sa obtina acces la casa lui Kotsuke no Suke, s-au familiarizat cu cladirea si cu aranjamentul diferitelor camere si au evaluat caracterele servitorilor lui Kotsuke; au identificat oamenii loiali, dar si lasii. Astfel, Kuranosuke primea rapoarte regulate despre dusmanul sau. Cand in sfarsit a devenit evident ca Kotsuke no Suke lasase jos garda, Kuranosuke s-a bucurat ca ziua razbunarii venise si a fugit in secret din Kyoto, evitand vigilenta spionilor pusi pe urmele sale. Apoi, cei 47 de oameni, definitivandu-si planul, au asteptat momentul potrivit cu multa rabdare.

Era deja mijlocul iernii, iar frigul era intepator. Intr-o noapte, in timp ce ningea abundent , cand toata lumea doarmea, roninii au hotarat ca aceasta este sansa lor. Asa ca si-au impartit banda in doua, si au dat fiecarui om cate un post. Una dintrre bande, condusa de Oishi Kuranosuke, trebuia sa atace poarta din fata, iar cealalta, condusa de fiul sau, Oishi Chikara, trebuia sa atace spatele casei lui Kotsuke no Suke; dar cum Chikara avea doar 16 ani, Yoshida Chiuzayemon a fost numit gardianul sau. Mai mult, s-a hotarat ca bataia unei tobe la ordinul lui Kuranosuke sa fie semnalul pentru atacul simultan; daca cineva il ucidea pe Kotsuke no Suke si ii taia capul, trebuia sa fluiere ca semnal pentru camarazii sai, care trebuiau sa se grabeasca catre locul faptei si sa identifice capul, apoi sa il duca la templul Sengakuji, si sa il ofere mormantului lordului lor mort. Apoi trebuiau sa raporteze fapta lor Guvernului si sa isi astepte sentinta la moarte. Roninii au jurat ca vor face exact cum au planuit. Operatiunea a inceput la miezul noptii, si cei 47 de camarazi, terminand pregatirile pentru atac, au cinat pentru ultima data impreuna, pentru ca in zori stiau ca vor muri. Apoi Oishi Kuranosuke s-a adresat luptatorilor, spunand:

„In noaptea aceasta vom ataca dusmanul in palatul sau; slujitorii sai in mod sigur vor opune rezistenta, si vom fi obligati sa ii omoram. Dar sa omori batrani, femei si copii este un lucru condamnabil; de aceea, va rog sa va abtineti sa omorati vreo persoana fara aparare.” Camarazii sai au fost foarte incantati de acest discurs, si au ramas in asteptarea miezului noptii.

Cand ora a venit, roninii s-au pus in miscare. Vantul batea foarte tare, iar zapada le biciuia fata; dar lor putin le pasa de vant sau zapada in timp ce se grabeau, doritori de razbunare. In sfarsit au ajuns la casa lui Kotsuke no Suke, si s-au impartit in doua grupuri; Chikara, cu 23 de oameni, s-a dus la poarta din spare. Patru oameni, cu ajutorul unor scari de franghie au intrat in curtea interioara; au observat ca toti cei din casa dorm, asa ca au intrat in casa portarului unde dormea garda, si, inainte ca acestia sa isi dea seama ce li se intampla, roninii i-au legat. Garzile infricosate au cerut indurare, iar roninii au acceptat cu o singura conditie: sa li se dea cheile de la poarta. Dar garzile tematoare au spus ca acele chei se afla in casa unuia dintre ofiteri, si ca ei nu puteau sa le obtina. Apoi roninii si-au pierdut rabdarea si cu un ciocan au spart lacatul portii. In acelasi timp Chikara si grupul sau au spart lacatul de la poarta din spate.

Apoi Osihi Kuranosuke a trimis un mesager la casele din jur cu urmatorul mesaj: „Noi, roninii care am fost in serviciul lui Asano Takumi no Kami, vom intra in aceasta noapte in palatul lui Kotsuke no Suke, pentru a ne razbuna stapanul. Cum nu suntem talhari de noapte si nici criminali, nimeni nu va fi ranit in casele din jur. Va rugam sa va vedeti de rutina obisnuita.” Si cum Kotsuke no Suke era urat de vecinii sai, acestia nu si-au unit fortele pentru a-l ajuta. S-a mai luat o masura de precautie: ca sa nu fuga vreunul dintre cei din casa pentru a chema relatiile familiei in ajutor, Kuranosuke a pus 10 dintre oamenii sai inarmati cu arcuri sa pazeasca curtea de pe acoperis. Terminand astfel pregatirile premergatoare, Kuranosuke a batut toba si a dat semnalul pentru atac.

10 dintre slujitorii lui Kotsuke no Suke, auzind zgomot, s-au trezit; si, pregatindu-se de lupta, s-au dus in prima camera pentru a isi apara stapanul. In acest moment roninii, care reusisera sa deschida usa de la prima camera, au intrat peste slujitori. Cele doua grupuri s-au luptat, iar in mijlocul acestei lupte, Chikara, conducandu-si oamenii prin gradina, a intrat in sparele casei; Kotsuke no Suke, ingrozit, s-a refugiat impreuna cu sotia lui si celelalte servitoare intr-un dulap de pe o veranda, in timp ce restul slujitorilor sai, care dormeau in baraca de langa casa, erau gata sa se sacrifice pentru el. Dar roninii care intrasera pe usa din fata si care se luptau cu cei 10 slujitori, au reusit sa castige lupta fara sa isi diminueze numarul; apoi, au inaintat catre spatele casei unde li s-a alaturat grupul lui Chikara.

Va urma

13
iun.
08

Mecanismul din Antikythera Part 3

Celelalte articole le gasiti aici.

Un alt fragment din mecanism are marcaje care reprezinta o spirala impartita in 223 de segmente, adica numarul de luni lunare care se poate scurge intre eclipse. Intre aceste diviziunii cercetatorii spun ca au gasit literele grecesti sigma si eta, care reprezinta pe Selene si pe Helios, cuvintele grecesti pentru luna si soare.

Voi incheia prezentarea acestui mecanism neobisnuit aici. Parerea mea este ca este un obiect de lux, un „gadget” al vremurilor trecute, dar cu o importanta deosebita pentru ca ne arata nivelul de sofisticare pe care il atinsesera vechii greci.

Va mai las cateva linkuri pentru documentare mai aprofundata:

  • situl oficial al echipei de cercetatori aici;
  • radiografiile digitale ale mecanismului aici;
  • un model al mecanismului reconstruit aici;
  • o animatie java a mecanismului aici.

PS Scuzati stilul concis, dar m-am uitat la meci. Romania – Italia….ce-a mai plans Mutu pentru penalty… 😦




Add to Technorati Favorites

RSS Pauza de cafea

Ganduri trecute

Ne-am mai plimbat pe

Reclame