Posts Tagged ‘povesti

10
iul.
08

Dragostea lui Gompachi si Komurasaki Part 2

Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici.

S-a dovedit ca acest negustor bland, care l-a ajutat fara sa clipeasca pe Gompachi, era de fapt Chobei din Bandzuin, seful Otokodate sau Societatea Prietenoasa a negustorilor din Yedo – un om faimos in analele orasului ale carui viata si aventuri sunt recitate pana in aceasta zi, facand subiectul unei alte povesti.

Cand talharii au disparut, Gompachi, intorcandu-se catre salvatorul sau, a spus –

„Nu stiu cine sunteti, domnule, dar trebuie sa va multumesc pentru ca m-ati salvat dintr-un mare pericol.”

Si in timp ce continua sa isi exprime recunostinta, Chobei i-a raspuns –

„Nu sunt decat un modest negustor, un om umil si, daca talharii au fugit, a fost mai mult norocul dumneavoastra decat meritul meu. Dar nu pot decat sa va admir pentru cum ati luptat. Ati dat dovada de un curaj si o pricepere mult peste varsta dumneavoastra, domnule.”

„Intr-adevar”, a raspuns tanarul zambind incantat la auzirea laudei, „sunt inca tanar si neexperimentat si imi este chiar rusine de stilul meu neindemanatic de a manui sabia.”

„Si pot sa va intreb domnule, sunteti legat de vreun stapan?”

„Sunt doar un ronin si nu am un tel bine stabilit.”

„Aceasta este o slujba proasta” a spus Chobei, fiindu-i mila de tanar. „Insa, daca imi scuzati indrazneala de a va face o asemenea oferta, fiind doar un negustor, pana cand va veti gasi un loc de munca, va pun saracacioasa mea casa la dispozitie.”

Gompachi a acceptat oferta noului sau prieten de incredere cu multe multumiri; asa ca Chobei l-a condus la casa sa, unde l-a cazat si l-a distrat cu multa ospitalitate pentru cateva luni. Si acum Gompachi, neavand nici o grija pe lume, a cazut in patima viciilor, ducand o viata fara scop, gandindu-se la nimic altceva decat la satisfacerea mofturilor si dorintelor sale; a inceput sa frecventeze Yoshiwara, un cartier al orasului destinat caselor de ceai si altor case de placeri, unde frumusetea sa atletica a atras multa atentie si l-au facut un favorit intre toate frumoasele cartierului.

Cam tot atunci, barbatii au inceput sa laude farmecele lui Komurasaki, sau „Micuta mov”, o tanara care venise de curand la Yoshiwara si care isi depasea rivalele in frumusete si complimente. Gompachi, ca si restul lumii, a auzit atat de multe despre faima ei incat a hotarat sa se duca la casa care o tinea, „Cele trei coaste ale marii”, si sa evalueze singur daca ea isi merita laudele. Deci a pornit catre fata intr-o zi si, ajugand la „Cele trei coaste ale marii”, a cerut sa o vada pe Komurasaki. A fost indrumat catre camera in care aceasta statea, inaintand catre ea; dar cand ochii li s-au intalnit, amandoi au scos un tipat de uimire pentru ca aceasta Komurasaki, faimoasa frumusete a Yoshiwarei, s-a dovedit a fi fata pe care Gompachi o salvase cu cateva luni in urma din ascunzatoarea hotilor si pe care o redase parintilor sai din Mikawa. O lasase in prosperitate si cu influenta, cel mai drag copil al unui tata bogat, cand schimbasera juraminte de dragoste si de fidelitate; si acum se intalneau intr-o ceainarie comuna in Yedo. Ce schimbare! Ce contrast! Cum se schimbasera bogatiile in rugina si juramintele in minciuni!

„Ce este asta?” a strigat Gompachi cand si-a revenit din soc. „Cum de te gasesc aici urmand aceasta profesie necurata, in Yoshiwara? Te rog explica-mi aceasta, pentru ca in mod sigur exista un mister pe care nu il inteleg.”

Dar Komurasaki – care in mod neasteptat isi reintalnise iubitul dupa care tanjise si era impartita intre rusine si bucurie – a raspuns, plangand –

„Intr-adevar! Povestea mea este una trista si prea lunga. Dupa ce ne-ai parasit anul trecut, calamitatile si ghinionul au cazut peste casa noastra; si cand parintii mei au devenit saraci, am ajuns la capatul rabdarii nestiind cum sa ii sustin: asa ca mi-am vandut nenorocitul acesta de corp stapanului acestei case si am trimis niste bani mamei si tatalui meu; dar, in ciuda acestora, problemele s-au inmultit asupra lor si acum, in sfarsit, au murit in mizerie si jale. Si uite asa traieste in aceasta lume larga o nefericita ca mine! Dar acum ca te-am intalnit din nou – tu care esti atat de puternic – ma poti ajuta pe mine care sunt atat de slaba. M-ai salvat o data, te implor, nu ma abandona acum!”. Si in timp ce isi spunea povestea demna de mila lacrimile siroiau din ochii ei.

„Aceasta este intr-adevar o poveste trista.” a spus Gompachi, foarte afectat de istorisire. „Trebuie sa fi fost foarte mult ghinion in familia ta care cu atat de putin timp in urma era atat de infloritoare. Insa nu mai jeli pentru ca nu te voi renega. Este adevarat ca sunt prea sarac pentru a te rascumpara din sclavie, dar in orice caz ma voi stradui sa nu mai fi chinuita. Iubeste-ma deci si pune-ti toata increderea in mine.” Cand l-a auzit vorbind atat de tandru s-a simtit consolata si nu a mai jelit, deschizandu-si intreaga inima lui, uitandu-si necazurile din trecut in marea bucurie de a il fi intalnit din nou.

Cand a venit timpul ca el sa plece, a imbratisat-o cu mult drag si s-a intors la casa lui Chobei; dar nu putea sa si-o alunge pe Komurasaki din minte si se gandea numai la ea, asa ca s-a obisnuit intr-un final sa se duca zilnic la Yoshinawara sa o vada si, daca vreo intamplare il impiedica sa o viziteze, ea, lipsindu-i iubitul, devenea nerabdatoare si ii scria pentru a il intreba de ce absenteaza. Continuandu-si modul de viata, banii lui Gompachi au inceput sa se termine si, fiind un ronin fara un stapan constant, nu avea nici o metoda de a isi reinnoi fondurile. Fiindu-i rusine sa apara fara un ban la „Cele trei coaste ale marii”, un spirit rau s-a dezvoltat inlauntrul sau si a omorat un om, furandu-i banii si cheltuindu-i la Yoshinawara.

(Image credit)

Va urma pe acelasi subiect.

Reclame
09
iul.
08

Dragostea lui Gompachi si a lui Komurasaki Part 1

Incepem o alta poveste japoneza, de data aceasta despre dragoste neimplinita:

Acum 230 de ani traia sub stapanirea unui daimyo din provincia Inaba un tanar numit Shirai Gompachi care, cand abia implinise 16 ani, isi castigase deja o reputatie pentru frumusetea si curajul sau, si pentru iscusinta in manuirea armelor. Intr-o zi, unul dintre cainii lui s-a luptat cu un caine apartinand unuia dintre membrii clanului sau si cei doi stapani, fiind tineri pasionali, discutand contradictoriu despre al cui caine castigase batalia au inceput sa se certe si au ajuns la lovituri. Gompachi si-a omorat adversarul si, ca si consecinta, a fost obligat sa isi paraseasca tara, refugiindu-se in Yedo.

Asa ca Gompachi si-a inceput calatoriile.

Intr-o noapte, obosit si cu durere de picioare, a intrat in ceea ce parea a fi un han la marginea drumului, a comandat ceva racoritor si s-a dus la culcare, nestiind de pericolul care il ameninta: hanul era de fapt locul de adunare al unei gasti de talhari, in cursa carora cazuse fara nici macar sa suspecteze aceasta. Geanta lui Gompachi nu era prea valoroasa, dar sabia si teaca valorau cam 300 de uncii de argint si pe acestea talharii – care erau zece – pusesera ochii. Ei hotarasera sa il omoare pe proprietar pentru a le obtine, dar el, fara a banui nimic, a continuat sa doarma simtind o falsa siguranta.

In mijlocul noptii a fost speriat din somnul sau adanc de auzul deschiderii usii de la dormitorul sau si, trezindu-se cu mult efort, a vazut o tanara foarte frumoasa, de 15 ani, facandu-i semne sa nu faca zgomot. Fata a venit la capul patului sau soptindu-i:

„Domnule, stapanul acestei case este seful unei gasti de talhari care a planuit sa te omoare in aceasta noapte pentru a iti lua hainele si sabia. Eu sunt fata unui negustor bogat din Mikawa: anul trecut talharii au venit la casa noastra si au furat comoara tatalui meu si pe mine. Te rog, domnule, ia-ma cu tine si hai sa fugim din acest loc ingrozitor.”

Plangea in timp ce vorbea si la inceput Gompachi era prea speriat pentru a-i raspunde, dar fiind un tanar foarte curajos si descurcaret, si-a revenit imediat din soc si a hotarat ca trebuie sa omoare hotii si sa o scoata pe aceasta fata din mainile lor. Asa ca a raspuns:

„Pentru ca spui tu, ii voi omori pe acesti hoti si te voi salva chiar in aceasta noapte; dar tu, cand voi incepe sa ma lupt, vei fugi afara din casa pentru a nu fi cumva ranita accidental si vei ramane ascunsa pana cand ma voi altura tie.”

Dupa ce au facut aceasta intelegere fata a plecat pe drumul sau. Dar el a stat treaz, tinandu-si respiratia si asteptand si, cand hotii s-au furisat fara zgomot in camera, unde credeau ca victima lor doarme adanc, a injunghiat primul om care a intrat, acesta cazandu-i mort la picioare. Ceilalti noua, vazand aceasta, au intrat cu sabiile trase, dar Gompachi, luptand cu disperare, a reusit sa ii invinga pana la urma, omorandu-i. Dupa ce a scapat de dusmani in acest mod, a iesit afara si a strigat fata care a venit langa el alergand, alegand sa il insoteasca catre Mikawa, unde locuia tatal sau. Cand au ajuns in Mikawa, el a condus fecioara pana la casa tatalui ei si i-a povestit cum el fiind prins de hoti a primit ajutorul fetei sale care l-a salvat de la moarte din mila sa cea mare. Si cum el, pentru a isi plati serviciul, a salvat-o de la sclavie si a adus-o inapoi acasa. Cand batranii si-au vazut fata revenita acasa au fost coplesiti de bucurie si au plans de fericire. In recunostinta lor l-au rugat pe Gompachi sa ramana alaturi de ei, pregatindu-i festine si oferindu-i distractii cu cea mai mare ospitalitate. Dar fiica lor, care se indragostise de el pentru frumusetea si onoarea lui, isi petrecea zilele gandindu-se la el si numai la el. Tanarul insa, in ciuda bunavointei negustorului, care dorea sa il adopte ca pe fiul sau incercand din rasputeri sa il convinga sa accepte aceasta, voia sa ajunga la Yedo si sa se angajeze ca ofiter la casa unui lord; asa ca el a refuzat darurile tatalui si discursurile blande ale fiicei si s-a pregatit de calatorie. Batranul negustor, vazand ca Gompachi nu putea fi convins sa isi schimbe telurile, i-a dat un cadou de despartire constand in 200 de uncii de argint si cu mult regret si-a luat la revedere.

Dar fecioara jelea, statea plangand din toata inima pentru ca dragostea sa plecase. El, gandindu-se mai mult la ambitie decat la dragoste, a venit la ea si a consolat-o si i-a spus: „Inceteaza sa mai plangi, draga mea, si nu mai jeli, pentru ca ma voi intoarce in curand la tine. Tu, intre timp, sa imi fii loiala si fidela, ingrijindu-ti parintii cu piosenie.”

Asa ca ea si-a sters lacrimile si a zambit din nou cand l-a auzit promitandu-i ca se va intoarce rapid la ea. Si Gompachi a plecat in drumul sau, in curand ajungand langa Yedo.

Dar pericolele pe care avea sa le infrunte nu se terminasera: intr-o noapte tarzie, ajungand la locul numit Suzugamori, in vecinatatea lui Yedo, s-a intalnit cu sase talhari care l-au atacat, vrand sa il omoare si sa ii fure toate posesiile. Netulburat, si-a scos sabia si a omorat pe doi dintre ei; dar, fiind foarte obosit dupa lunga sa calatorie, ceilalti patru aproape sigur ca il invingeau daca nu il salva un negustor care se intampla sa treaca pe acolo si, vazandu-l in pericol, a venit sa il ajute.

Va urma pe acelasi subiect. Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici.

11
iun.
08

Povesti japoneze – Cei 47 ronini Part 1

Cu acest articol incepe seria „Povestilor japoneze” care va alterna cu alte subiecte despre Asia. Adica sunt un fel de „pauze” in subiectele mai lungi. In cazul de fata, reprezinta pauza in subiectul despre teatrul japonez. Totul ca sa nu devina informatiile prea plictisitoare. 🙂

Sa incepem deci povestea:

La inceputul secolului al XVIII-lea traia un daimyo numit Asano Takumi no Kami, Lordul castelului din Ako, in provincia Harima. Intamplarea a facut ca un ambasador imperial de la Curtea Mikado sa fie trimis catre shogunul din Yedo. Lui Takumi no Kami si unui alt nobil numit Kamei Sama le-au fost incredintate primirea si gazduirea ambasadorului; un inalt oficial, Kira Kotsuke no Suke, a fost numit sa ii invete ceremoniile care se potriveau unei asemenea ocazii. Cei doi nobili au fost obligati deci sa se duca in fiecare zi la castel ca sa asculte instructiunile lui Kotsuke no Suke. Dar acest Kotsuke no Suke era un om avar si astfel a hotarat ca darurile celor doi daymio primite de el conform obiceiurilor erau fara valoare si batjocoritoare. Astfel, a prins ura impotriva lor, si nu s-a straduit sa ii invete prea multe, ci dimpotriva, radea de ei cu orice ocazie. Takumi no Kami, dominat de simtul datoriei, suporta insultele cu multa rabdare, dar Kamei Sama, care nu putea sa isi controleze atat de bine temperamentul, era foarte iritat si hotarat sa il ucida pe Kotsuke no Suke pentru umilirea de care a avut parte.

Intr-o noapte, cand treburile sale la castel se incheiasera, Kamei Sama s-a intors la palatul sau si si-a chemat consilierii la o conferinta secreta, zicandu-le: „Kotsuke no Suke ne-a insultat pe mine si pe Takumi no Kami in timpul instructiei noastre de primire a ambasadorului imperial. Aceasta este impotriva oricarei decente, si ma gandeam ca as putea sa il ucid pe loc; dar apoi am cugetat ca daca as fi facut o asemenea fapta cu toti functionarii din castel de fata, nu numai ca viata mea s-ar fi terminat, dar familia si vasalii mei ar fi fost ruinati. Asa ca am renuntat la plan. Insa faptul ca exista o asemenea epava de om este o tristete pentru oameni, deci maine cand ma voi duce din nou la Curte il voi omori: hotararea mea este neclintita si nu voi accepta nici un fel de discursuri.”

Dar unul dintre consilierii lui Kamei Sama era un om foarte intelept si cand stapanul sau a spus ca nu accepta nici un fel de discurs, el a spus:”Cuvintele dumneavoastra sunt lege; servitorul dumneavoastra va face toate pregatirile; si maine, cand Domnia voastra se va duce la Curte, daca acest Kotsuke no Suke va fi iarasi insolent, isi merita moartea.”. Si stapanul sau a fost multumit de acest discurs si a asteptat cu nerabdare sa vina zorii pentru a se reintoarce la curte si a-si ucide dusmanul.

Dar consilierul s-a dus acasa fiind foarte preocupat si gandindu-se nerabdator la ce spusese printul sau. In timp ce se gandea la aceasta, si-a dat seama ca oricum Kotsuke no Suke avea o reputatie foarte proasta si era posibil sa accepte o mita. Si era mai bine sa plateasca orice suma, indiferent cat de mare ar fi fost, doar ca stapanul sau si casa lui sa nu fie ruinate. Asa ca a adunat toti banii de care dispunea, si dandu-i servitorilor sai sa ii care, a calarit pana la palatul lui Kotsuke no Suke si a spus secretarilor sai: „Stapanul meu, care se va ocupa de primirea solului imperial, datoreaza multe multumiri Lordului Kotsuke no Suke, care s-a straduit atat de mult sa il invete ceremoniile deosebite care trebuiesc organizate pentru ambasador. Acesta este doar un cadou modest care a fost trimis de catre el prin mine, dar spera ca Domnia sa il va accepta. Stapanul meu spera ca a castigat favoarea Lordului.”. Si, cu aceste cuvinte, el a oferit 1000 de uncii de argint lui Kotsuke no Suke, si 100 de uncii pentru a fi impartite intre secretarii lui.

Cand secretarii au vazut banii ochii le-au sclipit de placere si au fost foarte indatoritori in multumirile lor; implorandu-l pe consilier sa astepte putin, s-au dus sa spuna stapanului lor de cadoul regesc care venise cu mesajul respectuos al lui Kamei Sama. Kotsuke no Suke fiind foarte incantat, l-a invitat pe consilier intr-o camera interioara si, dupa ce i-a multumit, a promis ca il va instrui pe Kamei Sama cat de bine va putea. Astfel consilierul, vazand incantarea coruptului, s-a bucurat de faptul ca planul lui a avut succes. Dar Kamei Sama, nestiind cum consilierul sau ii cumparase dusmanul, inca gandea la planul sau de razbunare si in urmatoarea dimineata in zori s-a dus la Curte intr-o procesiune solemna.

Cand Kotsuke no Suke s-a intalnit cu el, comportamentul sau se schimbase complet si nimic nu ii putea intrece politetea: „Ati venit devreme in aceasta dimineata la Curte, Lordul meu Kamei. Nu pot decat sa va admir zelul. Am onoarea sa va prezint cateva reguli de eticheta astazi. Va implor sa imi iertati purtarea anterioara, care poate sa va fi parut foarte nepoliticoasa; dar am de obicei o dispozitie schimbatoare, asa ca va implor sa ma iertati.” In timp ce continua sa se umileasca, inima lui Kamei Sama a devenit din ce in ce mai induiosata, pana cand a renuntat la intentia de a-l ucide. Astfel, datorita istetiimii consilierului sau au fost Kamei Sama si toata casa sa salvati de la ruina.

Imediat dupa aceasta, Takumi no Kami, care nu trimisese nici un cadou, a ajuns la castel, iar Kotsuke no Suke l-a batjocorit si mai tare decat inainte, provocandu-l ironic si cu insulte subtile, dar Takumi no Kami a hotarat sa ignore toate acestea, si a indeplinit rabdator ordinele lui Kotsuke no Suke.

Aceasta purtare, in loc sa produca o amelioare in comportamentul lui Kotsuke no Suke, l-a facut sa il dispretuiasca si mai mult pana cand a spus impertinent: „Uite, lordul meu Takumi, se pare ca funda de la ciorapul meu s-a dezlegat; mi-o legi, te rog?”

Takumi no Kami, desi arzand de manie in fata afrontului, s-a gandit insa ca este datoria lui sa asculte ordinele, si a legat funda sosetei. Apoi Kotsuke no Suke, intorcandu-se cu spatele catre el, a exclamat: „Vai, dar ce neindemanatic esti! Nu poti nici macar sa faci o funda ca lumea! Toata lumea poate vedea ca esti un taran si ca nu stii nimic despre manierele Yedo.” Si cu un ras obraznic a plecat intr-o camera interioara.

Dar rabdarea lui Takumi no Kami ajunsese la sfarsit; aceasta insulta era mai mult decat putea suporta.

(Image credit 1, 2 & 3)

Va urma

Urmatoarele articole din serie le gasiti aici.




Add to Technorati Favorites

RSS Pauza de cafea

Ganduri trecute

Ne-am mai plimbat pe

Reclame