Despre alchimie Part 2

Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici.

Cand lucrau cu metale alchimistii credeau ca manipuleaza insasi viata. Nu aveau o distinctie clara intre animat si neanimat. In lumea lor toate lucrurile, inclusiv oamenii si animalele, erau facute din aceleasi elemente si toate lucrurile aveau viata – sau cum ar spune un ocultist modern, toate lucrurile aveau energie. Se credea ca metalele cresc la sanul pamantului in acelasi mod in care un copil creste in uter. Un manual german despre metale si minerit tiparit in 1505 spune: „A se nota ca pentru cresterea sau generarea mineralelor trebuie sa existe un subiect capabil de a primi aceasta actiune generativa” si „Mai mult, in unirea sulfurului si mercurului in minereu, sulfurul se comporta ca si samanta masculina si mercurul ca samanta feminina pentru a da nastere unui copil.”

Paralela intre viata metalelor si viata umana este intalnita in toata alchimia, fiind o reflectie a principiului magic ca toate lucrurile sunt facute dupa modelul omului. Primul mare pas in lucrarea alchimistilor a fost reducerea unui metal de baza la Prima Materie, ceea ce il „omora” smulgandu-i forma exterioara si eliberand scanteia de viata prinsa in el, in acelasi mod in care sufletul omului este eliberat de corp dupa moarte. Scanteia de viata era apoi recombinata cu Prima Materie pentru a produce un „embrion” de natura metalica care va avea o tendinta naturala de a deveni aur pentru ca natura se straduieste sa atinga perfectiunea. Hranit in modul potrivit, embrionul va creste si se va naste intr-un final din cuptorul alchimistului ca aurul perfect, Piatra. Multe complicatii au fost adaugate, dar aceasta era ideea principala de lucru a alchimistilor.

Alchimistii faceau distinctia intre „corpul” unei substante, sau partea non-combustibila si „spiritul” ei sau partea combustibila/volatila. Cand lemnul este „ucis” prin ardere, fumul si cenusa sunt produse. Cenusa este corpul mort al lemnului si fumul care se ridica catre cer este spiritul sau sau scanteia de viata.

Credinta ca o scanteie din viata divina care a cazut din cer este prinsa in orice materie a intrat in alchimie din complexul de idei religioase si filozofice din aria mediteraneana de est cam in timpul lui Hristos. Majoritatea gnosticilor aveau aceasta credinta si portretizarea sufletului care coboara de la Dumnezeu prin sferele celeste pentru a fi captiv in materie, in corp, este un exempplu al ei. Faptul ca Geneza contine doua povesti despre crearea omului a incurajat carturarii evrei si gnostici sa speculeze despre natura dubla a omului, una celesta si spirituala, una pamanteasca si materiala. Manichaeanii, care se pare ca au luat ideea scanteii divine de la Zoroastrieni, spuneau ca la inceput puterile diabolice ale Intunericului au pornit un razboi din invidie cu taramul divin la Luminii. Furand din lumina si sperand sa previna recapturarea ei, puterile intunecate au amestecat-o in om, pe care l-au creat, asa ca amestecata in intunericimea omului este lumina divina pe care Manichaeanii o numesc „eu care traieste”, „eu luminos”, un predecesor al corpului astral al teoriei oculte moderne. Unii gnostici crestini ii spun scanteia sau samanta luminii. In Noul testament este numita pneuma, sau „respiratie/spirit”.

Filozofii greci au contribuit la teoriile despre pneuma. Aristotel a spus ca toate lucrurile de pe pamant se schimba si se descompun pentru ca sunt compuse din cele patru elemente, care sunt schimbatoare. El a recunoscut insa stabilitatea speciilor. O mama sobolan da nastere unui pui de sobolan, nu unei broaste testoase. Stabilitatea speciilor este acum dovedita ca fiind consecinta ADN-ului. Aristotel a explicat ca aceasta se intampla datorita actiunii unui constituent neschimbator din samanta masculina, si anume pneuma.

Filozofii stoici din jurul inceputului erei noastre au dezvoltat aceeasi idee. Ei au spus ca pneuma este ceva prezent in creaturile vii pe langa solidele si lichidele care le alcatuiesc corpul. Se misca in valuri, ca si undele de sunet, si exista in diferite „tonuri” sau grade de tensiune, pe analogia capului unei tobe care scoate diferite sunete in functie de tensiunea sa. Aceasta este o forma timpurie a teoriei oculte a universului in continua vibrare. Caracteristicile oricarei creaturi depind deci de gradul de tensiune al valurilor sale de pneuma.

Un corp contine diferite tipuri de pneuma. „Pneuma coeziva” tine corpul laolalta, „pneuma vitala” il anima si „pneuma rationala”, care exista doar in creaturi care gandesc, ii da mintea. Pneuma rationala este echivalentul stoic al scanteii cazute din cer. Pneuma rationala supravietuieste mortii corpului, cand se intoarce sub forma de vapor arzator la sursa sa originara din cer. Aceasta sursa este pneuma universala, substanta care leaga toate lucrurile intr-o singura unitate, Unicul.

Alchimistii, cu viziunea lor antropomorfa a Universului, credeau ca toata materia contine pneuma sau spiritul pe care l-au identificat cu mercurul, numit dupa zeul inteligentei si corespunzand pneumei rationale a stoicilor. Luminozitatea si stralucirea mercurului se poate sa fi sugerat ca este lumina divina tinuta prizoniera in materie si se credea ca este principiul de existenta al metalelor, probabil din cauza ca este lichid. Lichidele se presupuneau a fi mediumuri de transport a vietii – apa de ploaie, sangele, sperma si continutul unui ou fiind exemplele tipice. Daca metalele aveau viata, mercurul este evident cel infuzat cu cea mai multa viata pentru ca se misca incontinuu, de aici si numele de argentvive sau argint viu.

Mercurul era spiritul oricarei bucati individuale de materie, vaporul care se dispersa in timpul incalzirii, si era cateodata vazut ca si Unicul, unitatea intregii diversitati, la fel cum in teoria stoica pneuma creaturilor individuale facea parte din pneuma universala. Ca si Unicul, mercurul combina contrariile. Este metal, dar de asemenea lichid. Este lichid, dar nu uda suprafata pe care este pus. Din acest motiv era numit „masculinitate feminina” si era de obicei portretizat ca fiind hermafrodit. Mercurul de asemenea este simbolizat: ca un unicorn imblanzit de o virgina, aratand imbinarea opusurilor; ca un leu luptandu-se cu un unicorn, un simbol al antagonismului contrariilor; ca un dragon sau un sarpe inaripat, aratand opusele soliditatii – sarpe, pamant – si mobilitatii – aripi, apa, vapori.

Mercur:

(Image credit 1, 2, 3 & 4)

Va urma pe acelasi subiect.