Restul povestii o gasiti aici.
Astfel, din respect pentru functia sa inalta, roninii l-au tratat pe Kotsuke no Suke cu cel mai mare respect, si i-au oferit de mai multe ori hara-kiri. Dar el se tara mut si tremurand. In sfarsit, Kuranosuke, vazand ca rugamintile lor sunt in zadar, i-a taiat capul cu aceeeasi sabie cu care Asana Takumi no Kami se sinucisese. Apoi cei 47 de camarazi, foarte bucurosi ca isi indeplinisera misiunea, au pus capul intr-o galeata si s-au pregatit de plecare; dar inainte de a parasi casa au stins toate focurile si luminile, ca sa nu izbucneasca vreun foc si sa sufere vecinii.
Cand se indreptau spre Takanawa, o suburbie in care este templul Sengakuji, au venit zorii; oamenii au iesit din case pentru a-i vedea pe cei 47 oameni care, cu hainele si armele insangerate, erau foarte infricosatori; si toata lumea i-a laudat pentru loialitatea si curajul lor. Dar se asteptau ca in orice moment sa apara socrul lui Kotsuke no Suke, sa ii atace si sa le ia capul. Insa au ajuns in Takanawa in siguranta, pentru ca Matsudaira Aki no Kami, unul dintre cei 18 daymio inalti ai Japoniei, al carui elev fusese Asano Takumi no Kami, a fost foarte incantat cand a auzit de isprava de noaptea trecuta, si s-a pregatit sa ajute roninii daca erau atacati. Si astfel socrul lui Kotsuke no Suke nu a indraznit sa ii traga la raspundere.
La sapte dimineata au ajuns peste drum de palatul lui Matsudaira Mutsu no Kami, printul din Sendai. Printul, auzind aceasta, a trimis dupa unul dintre consilierii lui si i-a spus: „Slujitorii lui Takumi no Kami au omorat dusmanul lordului lor si trec pe langa noi; nu pot sa ii admir suficient pentru devotarea lor; asa ca, cum probabil sunt obositi si infometati dupa munca de azi-noapte, invita-i la mine, ofera-le mancare si vin”.
Si astfel consilierul s-a dus la Oishi Kuranosuke si a spus:”Sunt consilierul Printului din Sendai, si stapanul meu mi-a spus sa va implor sa veniti in casa noastra pentru a va oferi din saracele noastre mancaruri si vinuri, care nu sunt demne de curajul dumneavoastra. Acesta este mesajul de la lordul meu.”
„Va multumesc”, a raspuns Kuranosuke. „Este foarte frumos din partea lordului sa se preocupe de noi. Ii accept delicatetea cu multa recunostinta.”
Asa ca cei 47 ronini au intrat in palat si li s-a oferit un mare festin, si toti slujitorii Printului din Sendai au venit ca sa ii cinsteasca.
Apoi Kuranosuke s-a dus catre consilier si a spus: „Suntem intr-adevar indatorati dumneavoastra pentru ospitalitate; dar trebuie sa ne grabim spre Sengakuji.” Si, multumind de multe ori gazdei lor, au parasit palatul Printului din Sendai si au ajuns la Sengakuji, unde s-au intalnit cu staretul manastirii, care i-a intampinat la poarta din fata si i-a condus la mormantul lui Takumi no Kami.
Si cand au ajuns la mormantul lordului lor, au scos capul lui Kotsuke, l-au spalat intr-o fantana din apropiere, si l-au depus in fata mormantului. Cand au facut aceasta, i-au rugat pe preotii de la templu sa vina sa recite rugaciuni in timp ce ei ardeau esente: mai intai Oishi Kuranosuke, apoi fiul sau Oishi Chikara, si apoi toti ceilalti 45 de ronini. Apoi Kuranosuke a dat toti banii pe care ii avea staretului, spunand:
„Cand noi toti cei 47 ne vom fi facut hara-kiri, te rog sa ne inmormantezi decent. Ma bazez pe onoarea dumneavoastra. Stiu ca nu e mult ce va oferim; dar va rog sa fie cheltuiti toti acesti bani pe rugaciuni pentru sufletele noastre.”
Staretul, minunadu-se de curajul uimitor al oamenilor, cu ochii in lacrimi s-a jurat sa le indeplineasca dorinta. Asa ca cei 47 de ronini, cu inima impacata, au asteptat rabdatori sa primeasca ordine de la Guvern.
In sfarsit au fost chemati de Curtea Suprema, unde guvernatorii din Yedo se adunasera pentru a li se da urmatoarea sentinta: „Pentru ca, nerespectand demnitatea orasului, neavand frica de Guvernamant, v-ati grupat pentru a omori dusmanul, intrand violent in casa lui Kotsuke no Suke in timpul noptii si l-ati omorat, sentinta Curtii este, avand in vedere totusi purtarea demna, ca aveti dreptul sa va faceti hara-kiri.” Cand a fost citita sentinta, cei 47 de samurai erau impartiti in 4 grupuri si dati spre pazire catre 4 daymio; serifi au fost trimisi la palatele acelor daymio pentru a vedea cum roninii isi fac hara-kiri. Dar, cum de la inceput se impacasera cu ideea ca acesta va fi sfarsitul, au murit cu demnitate; cadavrele lor au fost transportate la Sengakuji si inmormantate in fata mormantului stapanului lor, Asano Takumi no Kami. Cand faima lor a depasit granitele tarii, multi oameni le-au vizitat mormintele si s-au rugat pentru ei.
Printre cei care au venit sa se roage era si Satsuma, care, prosternandu-se in fata mormantului lui Kuranosuke, a spus: „Cand te-am vazut zacand pe strada beat in Yamashina, Kyoto, nu stiam ca tu planuiai sa iti razbuni lordul si, considerandu-te fara onoare, te-am injurat si scuipat. Acum am venit sa iti cer iertare si sa imi ofer umilinta pentru insulta aduse.” Spunand acestea, si-a scos sabia si si-a facut hara kiri. Marele preot, facandu-i-se mila de el, l-a inmormantat alaturi de ronini.
Acesta este sfarsitul povestii celor 47 de ronini.