Arhivă pentru iunie 2008

28
iun.
08

Necronomicon Part 4

Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici. Continuam povestea fascinanta a acesti carti examinand putin posibilele legaturi ale acestei carti cu mitologia nordica. In timp ce m-am documentat pentru aceasta serie de articole, am aflat si eu mult mai multe lucruri noi si interesante despre diverse interpretari oculte ale Necronomiconului si ma bucur foarte mult ca am ales sa dezvolt acest subiect. Desi povestile legate de aceasta carte sunt FOARTE complicate, sper ca ceea ce scriu eu aici este cat de cat pe intelesul vostru si ca nu va pierd pe undeva pe la mijlocul propozitiei. Din pacate, daca intr-adevar vreti sa STITI, in adevaratul sens al cuvantului, despre Necronomicon si toate personajele implicate in istoria sa, atunci trebuie sa cititi mai mult decat linkurile la Wikipedia pe care le pun eu ocazional. Esenta este insa sa retineti ca exista si asa ceva…Poate veti avea vreodata nevoie de aceste cunostinte. 🙂

Necronomicon si mitologia norvegiana

Natura apocaliptica a miturilor nordice si comparatiile detaliate intre Ragnarok si evenimente profetite de Alhazred au facut un numar de comentatori sa speculeze pe marginea existentei unei legaturi, oricat de ciudata ar parea la prima vedere. Cercetari recente au aratat o legatura bizara si neasteptata.

In miturile nordice zeii pamantului si ai omenirii, Aesir si Vanas, exista impotriva unui grup de puteri mai vechi, ostile, reprezentata de uriasii de gheata si de foc care traiau in nordul si sudul Marelui Abis Ginnunga-gap si de Loki – focul – si copiii sai monstruosi. La Ragnarok, crepusculul zeilor, aceste vechi puteri se reintorc si incep lupta pe viata si pe moarte. Cei mai amenintatori dintre acesti adversari sunt Surtur si gigantii de foc din Muspelheim, care intregesc distrugerea lumii.

Aceasta este in esenta profetia lui Alhazred despre intoarcerea „Celor vechi”. Aceasta este profetia lui Crowley despre Aeon-ul lui Horus, zeul focului care se raspandeste. Gigantii de foc din Muspelheim nu sunt altii decat Djinii, si este chiar plauzibil sa presupunem ca Surtur este de fapt Surturiel. Uriel, ingerul care trebuie sa ii pazeasca pe Nephilim, este numit dupa cuvantul ebraic pentru foc. Ca si Surtur, el are o sabie din care ies flacari.

Uriel apare de multe ori cand se discuta despre Necronomicon. Desi este evident unul dintre marii arhangheli ai lui Dumnezeu, partea sa ascunsa in umbra este sugerata cateodata si multi se intreaba daca el ii pazeste pe Nephilim sau ii comanda. Aceasta ar putea avea ca si consecinta si sentimentele noastre ambivalente catre foc, dar se poate si ca ingerii si „Cei vechi” sa fie fete ale acelei monede.

Aceste legaturi intre Necronomiconul lui Alhazred si mitul lui Ragnarok, desi par extrem de fragile, nu mai sunt considerate a fi doar o coincidenta si povestea sosirii Necronomiconului in tara ghetii este remarcabila. Povestea incepe in orasul Harran din nordul Mesopotamiei.

Orasul Harran era remarcabil pentru ca, in timp ce restul regiunii fusese cucerita de arabi in 633-643 d.Hr. si fusese convertita la Islam, cei din Harran nu s-au lasat. Ei au continuat sa practice paganismul si sa venereze luna si cele sapte planete. Notabil este faptul ca aveau in posesie un mare numar de documente ermetice si neoplatonice si ca atunci cand au fost in final presati – in 830 d.Hr. – sa numeasca un profet „aprobat” de Coran, ei i-au ales pe Hermes Trimegistus si pe profesoul sau, Agathos Daemon. Multi harranieni s-au mutat in Bagdad unde au format o comunitate distincta si erau cunoscuti ca Sabi’un. Familiaritatea lor cu greaca le-a dat acces la o arie larga de literatura si multi au devenit faimosi in filozofie, logica, astronomie, matematica si medicina. Alhazred vorbeste de Sabi’un si ii descrie ca fiind „faimosi pentru intelepciunea si cunostintele lor despre lucruri demult disparute”. Este foarte probabil ca el sa fi studiat alaturi de ei. Era o comunitate invatata care a reusit sa mentina legaturi directe cu paganismul, filozofia si traditiile secrete ale lumilor araba si greaca mult dupa ce fusesera interzise oriunde altundeva.

Sabi’un au supravetuit ca o comunitate distincta pana in secolul al XI-lea, dar forta ortodoxiei islamice a crescut intr-atat incat nu s-a mai auzit nimic despre ei dupa 1050. Tot cam atunci (surse norvegiene sugereaza data de 1041 sau 1042) un mare numar de documente a ajuns in Bizant in mainile lui Michael Psellus, faimosul istoric, neoplatonist si demonologist. Marea parte a documentelor a format ceea ce este cunoscut acum sub numele de Corpus Hermeticum, dar erau si alte documente, incluzand o copie syriaca a Al Azif, pe care Psellus a tradus-o imediat in greaca. Sunt putine indoieli privind faptul ca un Sabi’un s-a mutat de la Bagdad la Bizant in cautarea unei societati mai tolerante. Nu se stie daca a si gasit-o.

Secolul al XI-lea a fost ceea ce chinezii au numit „timpuri interesante”. Ducele William al Normandiei a invadat Anglia si l-a omorat oe regele Harold Godwinson. Fiica regelui Harold Godwinson s-a casatorit cu printul Vladimir Monomakh al Kievului – a carui mama era fiica lui Constantin al IX-lea Monomachus al Bizantului. Rusii, ajutati de numere mari de scandinavi, au invadat Bizantul in 1043, un eveniment la care a fost martor si Michael Psellus care era alaturi de imparat. Harald Hadrada – „Neinduratorul” -, care mai tarziu a devenit rege al Norvegiei, s-a alaturat armatei bizantine cu un numar mare de oameni nordici – Varanger -, si a scos ochii – la propriu 🙂 – imparatului bizantin Michael Caliphates in 1042. Regele Harald Hadrada al Norvegiei a invadat Anglia in 1066 si a fost omorat de regele Harold Godwinson care a fost omorat apoi de ducele William in batalia de la Hastings. Si astfel s-a incheiat Evul Mediu Timpuriu – cunoscut si ca Evul Mediu Intunecat sau „Dark Ages”.

Imaginea populara a vikingilor cu hainele de blana si coifurile cu coarne nu este chiar adevarata. Erau printre cei mai bine echipati si cei mai experimentati din infanteria grea la acea vreme. Rutele lor de comert se intindeau pe mii de kilometri, din America de Nord pana in Groenlanda, Anglia si Irlanda, intreaga coasta atlantica a Europei si, prin Rusia, pana la Bizant. Erau angajati in mari numere ca bodyguarzi – Varanger – ai imparatilor bizantini. Majoritatea Varangerilor vorbeau greceste fluent. Anul exact in care Harald s-a dus in Bizant nu este cunoscut din cauza unei nepotriviri intre sursele norvegiene si cele bizantine, dar povestirea din Heimskringla sustine ca el a servit-o pe imparateaza Zoe cea Mare in jurul 1030-1040.

Era obiceiul in acele zile ca atunci cand imparatul murea, Varangerii puteau sa jefuiasca palatul si sa ia orice doreau. Acestea erau timpuri violente si nelinististite – mai ales ca imparateasa Zoe isi strangula sotii in baie – si Harald a luat parte la trei astfel de jafuri. Conform cronicilor, el a adunat o avere foarte mare.

Harald avea doi camarazi apropiati, Halldor Snorrason si Ulf Ospaksson. Halldor era morocanos, imperturbabil si taios pana la punctul impolititei, fiul lui Snorri Preotul, un conducator islandez. Ulf era foarte politicos si elegant si in final a devenit Maresal al Norvegiei, luand-o pe cumnata lui Harald de sotie. Era un planuitor incorigibil, un poet inspirat, fluent in greaca si ii placea sa isi petreaca timpul cu Psellus, pentru a discuta poezie greaca, dar in principal pentru a putea influenta politicile bizantine de la palat. L-a urmarit pe Psellus taducand Al Azif, i-a discutat continutul si in confuzia unui furt de la palat a aranjat ca si un numar de manuscrise ale lui Psellus sa fie „furate”. Din fericire Psellus inca mai avea versiunea originala syriaca, altfel Necronomicon ar fi fost pierdut pentru totdeauna.

Nu se stie cum a obtinut Halldor Al Azif. Se stie ca Ulf si Halldor s-au intors in Norvegia cu Harald si ca Halldor s-a intors mai tarziu in Islanda, luand cu el povestea lui Harald si multe altele in plus. Stim aceasta pentru ca urmasul lui Halldor a fost Snorri Sturluson (1179-1241), un foarte faimos personaj in literatura islandeza si autor nu numai al Heimskringla si a altor opere extrem de importante, dar si autor al Prose Edda si sursa majoritatii miturilor norvegiene care au reusit sa supravietuiasca. Se mai stie si ca Sturluson avea o cantitate imensa de  material disponibil pentru cercetarile sale istorice si putem fi destul de siguri in presupunerea ca elemente din Necronomicon au fost amestecate cu mituri nordice traditionale in descrierea lui Sturluson a Ragnarokului.

Va urma pe acelasi subiect.

Reclame
28
iun.
08

Teatrul japonez – Noh si Kyogen Part 7

Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici. Aceasta este cea mai lunga serie de articole de pana acum, si cred ca or sa mai fie cam inca 3 parti, dar m-am gandit ca daca tot incep un subiect, macar sa il abordez frumos si complet. Pentru informatii pe scurt, oricine poate consulta Wikipedia. Asa ca le multumesc celor care au destula rabdare si pasiune sa citeasca tot. 🙂

Costumele Kyogen

Costumele din Kyogen sunt facute asemenea hainelor oamenilor normali din timpurile medievale; ele sunt simple, dar au multe forme si desene neconventionale. Comparate cu tesatura somptuoasa a elegantelor costume Noh, cele din Kyogen sunt in general vopsite cu desene colorate, atractive. Costumul este ales in functie de tipul de personaj. Costume Kyogen tipice sunt cele de mai jos:

costume de Kyogen;

robe externe (robe care se pun pe deasupra): Kyogen kataginu, jutoku, naga-goromo, kaki-baori;

robe principale (robe care se poarta pe dedesubt): Shima-noshime;

pantaloni (hakama): Kyogen-bakama, naga-kami-shimo, monpa;

altele: diferite tipuri de zukin, binan-boshi.

Daimyo – lorzi feudali – care apar in Kyogen de obicei poarta o dan-noshime ca roba de dedesubt, un costum suo ca pantaloni si jacheta si o palarie speciala numita hora-eboshi. Taro Kaja, care este reprezentativ pentru Kyogen, poarta de obicei o noshime dungata ca roba principala, o kataginu ca vesta/jacheta si o pereche de han-bakamahakama scurti – ca pantaloni. O caracteristica speciala a kataginu este ca este de obicei decorata cu un model al unei plante, animal, sau unealta care reprezinta o tema din viata de zi cu zi a personajului. Pe hakama scurti sunt vopsite pistiluri, barci sau rodii in motive circulare, iar la personajele portretizand calatori, preoti razboinici, sarlatani, cantatori si spiritele plantelor sau animalelor, kyakuhan – pantaloni largi care au manseta stramta spre glezna – sunt folositi pentru a arata ca aceste personaje sunt foarte active. Aproape toate personajele feminine poarta nuihaku ca robe de dedesubt si o palarie speciala numita binan-boshi. Binan-boshi este de fapt o fasie de bumbac de 5 metri care este infasurata in jurul capului astfel incat parti lungi par sa cada, asemenea unui voal de mireasa; capetele acesor parti sunt ascunse in curea. Spre deosebire de tabi albe – sosete care au locuri pentru degete – purtate de actorii Noh, toti actorii Kyogen, chiar si cei care sunt ai-kyogen intr-o piesa Noh, poarta tabi galbene sau maro.

Kataginu, binan-boshi si nuihaku in ordinea precizata:

(Image credit 1, 2 & 3)

Despre decorul de scena si evantaie

Decoruri mari cunoscute ca tsukuri-mono sunt construite pentru fiecare piesa si reprezentatie si demontate la sfarsit. Scheletul decoratiei este de obicei facut din bambus, care este infasurat cu fasii de material alb, astfel creand o forma foarte simpla, simbolica. Este de obicei o parte esentiala a piesei si este folosita de actori, cum ar fi de exemplu „poarta torii” care evoca atmosfera din „Altarul din camp” sau turnul cu clopot al carui clopot este lovit de o mama disperata care isi cauta copilul in „Intalnirea de la Miidera”.

Cel mai important dintre decorurile mici este evantaiul.

Toti actorii intra pe scena cu un evantai. Sunt doua tipuri de evantaie: shizume-ogi, care sunt ca evantaiele obisnuite; si chukei, care sunt facute in asa fel incat coltul extern sa fie mereu partial deschis. In general, un chukei este folosit de actorii shite si waki, iar shizume-ogi este folosit de membrii corului, asistenti de scena, muzicieni si ai-kyogen. Exista multe feluri de modele pentru evantaie si sunt cateva reguli dupa care se ghideaza, in functie de tipul de personaj portretizat – de exemplu, un chukei cu mult rosu – iroiri – este folosit de o tanara shite dintr-o piesa Noh de categoria a III-a – despre categorii vom discuta in continuare 🙂 .

Tsukuri-mono, chukei si shizume-ogi, in ordinea precizata:

(Image credit 1, 2 & 3)

Tipuri de piese Noh

Piesele noh sunt impartite in doua tipuri: genzai no – Noh realist – si mugen no – Noh fantastic -.

In Nohul realist personajul principal este cineva care chiar traieste sau ar putea trai in aceasta lume, iar povestea inainteaza in timp real. Tema principala este descrierea sentimentelor unui personaj plasat intr-o situatie dramatica; drama se desfasoara mai ales prin dialog. In contrast, personajul principal dintr-o piesa Noh fantastica esre un zeu, un demon sau o fantoma – cineva care transcende lumea familiara. Majoritatea pieselor Noh de acest tip au doua acte: actul unu, in care personajul principal apare deghizat in fata lui waki, care a venit sa viziteze un loc faimos in istorie sau in literatura sau in vreo legenda; si actul doi, in care caracterul reapare in forma sa reala si de obicei danseaza. Din cauza ca actul doi este considerat ca desfasurandu-se intr-un vis sau intr-o viziune a lui waki Noh-ul de acest tip este numit mugen – care se traduce literal „vis si viziune” sau „fantezie” -.

Noh mugen este bazat pe frumusetea delicata, lirica care este exprimata de cuvantul yugen. Scenariile fanteziilor Noh sunt in general bazate pe teme din literatura clasica, au personaje principale foarte elegante si sunt scrise in general intr-un stil fluid, elegant care se bazeaza foarte mult pe dictia poetica. Cuvintele sunt cantate. Cantatul Noh – utai – este fundamental pentru a evoca atmosfera distincta a Noh, cu melodia, calitatea vocii si masura foarte deosebite. Actorul, incercand intotdeauna sa slefuiasca arta sa, este limitat la a isi exprima talentul printr-o serie de miscari extrem de stilizate numite kata. Dansul – mai – este la fel de important ca si cantatul dar, spre deosebire de alte forme de dans, nu contine aproape nici o miscare realista sau imitativa. Dansatorul „pluteste” pe muzica, in special atunci cand canta, si „aluneca” pe scena, cateodata scuturandu-si incet maneca. In diverse scene actorul incearca sa isi exprime sentimentele audientei prin miscari extrem de rafinate. Expresia ultima a rafinamentului este atunci cand actorul, stand tacut pe scena, fara a se misca deloc, poate sa arate chintesenta talentelor sale actoricesti.

Structura Nohului fantastic a fost pusa la punct de Zeami. Zeami a comparat fascinatia artei sale scenice cu aceea a unei flori din natura si a cautat perfectiunea prin spirit si tehnica. „Floarea” – hana – este ceea ce face audienta sa aiba sentimentul ca ceea ce vad este extrem de rar. O floare in natura este frumoasa prin ea insasi. Dar cand incerci sa recreezi in mod concret semnificatia acelei frumuseti pe scena, nu toti membrii audientei care o vad vor fi de parere ca este frumoasa. Asa ca Zeami a dezvoltat o metoda de a folosi acea samanta pe scena, si apoi de a trezi interesul audientei, astfel incat o floare superba sa infloreasca in inima lor. Pentru acest scop a fost creat Noh fantastic.

Sunt aproximativ 240 de piese in repertoriul prezent al Noh-ului, majoritatea fiind scrise pana la sfarsitul perioadei Muromachi.

Desi Noh este impartit in doua tipuri: realist si fantastic, piesele Noh sunt impartite in cinci categorii, in general impartite dupa tema si tipul personajului. Aceasta clasificare se bazeaza pe regulile pentru formarea programului in timpul shogunatului Tokugawa cand se stabilea programul pentru ziua respectiva: programul oficial incepea cu Okina, urmata de piese din primul grup – Noh religios – , apoi din al doilea grup – Noh razboinic -, al treilea grup – Noh feminin -, al patrulea grup – Noh deosebit –  si al cincilea grup – Noh de incheiere. Acest program de cinci piese era planificat astfel incat rezultatul sa fie un spectacol armonizat care sa capteze interesul pentru intreaga zi.

Va urma: Maine vom discuta despre categoriile de piese Noh.

28
iun.
08

Mircea Badea si haifaivul

Pe Badea ori il urasti ori il iubesti. Dar cateodata nu ai de ales decat sa recunosti ca uneori omul este absolut mortal. Pe mine una ma binedispune, nu incerc sa ii judec afirmatiile, sunt doar parerile lui, imi place insa enorm cum le expune, fluiditatea in vorbire, ticurile verbale…mi se pare un orator excelent.

Deci, sa vedem inregistrarile in care Badea face haz de binecunoscutul „sait” de agatat „pitzi”: haicinci.

28
iun.
08

Capitalism extrem

ketherius va povestea aici despre un individ tare suparat pe Canada. Ii dau dreptate intr-un singur aspect: casele.

Ieri sau alaltaieri ma plimbam cu masina. Era soare, stralucea printre copaci, ma uitam la case. Case extrem de mari, majoritatea cu sipca, majoritatea oribile si aproape la fel cu cele de pe langa ea. Ma intreb, in conditiile in care o casa mica, pe un singur nivel, costa 300 000 de dolari canadieni, uratenia exterioara care nu merita nici 5 dolari este compensata de frumusetea interioara care face restul de 299 995 dolari? Am fost prin case canadiene si sincer, mi s-au parut la fel de dezolante pe dinauntru ca si pe din-afara. Plus ca nici dupa noua luni nu reusesc sa nimeresc casa prietenilor romani de care vorbesc mai jos. Noroc ca au un numar auriu, care este in contrast cu casa.

Vorbeam cu o prietena romanca de aici – care are casa, bineinteles – ca as vrea sa imi iau si eu un apartament, ca o casa nu cred ca imi permit. Ca sa nu mai stau in chirie, ca oricum rata la apartament ar fi cat chiria, dar macar stii ca dai pentru tine. Si ea mi-a spus: „A, pai poti sa iti chiar si o casa veche de 5 -CINCI- ani daca nu te deranjeaza.”

Care era problema? La cam 20 de ani, maxim, trebuie sa dai jos peretii (de rigips) si, eventual, sa refaci scheletul mi s-a spus. Pentru ca e lemn. SI putrezeste. SI se topeste. Adica… tu, cetatean canadian, esti practic obligat ca la cam fiecare 5 ani, cat casa mai poate fi vanduta cu un pret destul de ok, sa te muti la casa noua. Si o tii intr-o datorie continua. Ti-ai luat prima casa de 300k dolari, dupa 5 ani o vinzi, daca ai noroc platesti tot creditul de la banca, iti iei altul – speri tu mai mare pentru o casa mai mare, evident – si o iei de la capat. Tot asa. Despre mostenit case evident nu prea poate fi vorba.

De ce se intampla toate astea? Pentru ca este o societate de consum dusa la extrem, spun eu. Daca oamenii consuma scobitori, lumanari si CD-uri, de ce nu ar consuma si case? Aici se merge pe principiul: „Nu facem lucruri extrem de bune pentru ca apoi ramanem fara clienti. Dar daca facem ceva de calitate, va costa astfel incat sa ne acopere noua toate pierderile cauzate de faptul ca respectiva persoana nu va mai fi obligata sa ne fie client.” Adica extrem de mult.

Sunt inca absolut uimita de constatarea mea. Oare chiar merita sa emigrezi in Canada si sa iti petreci viata in datorii? Cred ca trebuie puse in balanta avantajele si dezvanatajele de a sta in Romania, respectiv Canada. Ramane sa fac si asta.

28
iun.
08

Instalatorii stiu de frica patronajului

Va spuneam aici ca „instalatorii nu se dezic niciodata” si ca ma rog de cei de la administratie de ceva timp sa imi rezolve bateria de la cada din baie. Alaltaieri IAR am sunat la administratie si le-am pus in vedere ca nu isi respecta obligatiile contractuale. „Tanti” de la administratie m-a intrebat cum arata individul care a mai venit sa se intereseze, a promis ca il suna si il intreaba de viata si ca sa ma astept sa vina chiar in aceeasi zi.

Da, ati ghicit, nu a venit. Dar a venit ieri. Cu un coleg. Umil, cerandu-si scuze ca ma deranjeaza si repetand de 15 ori cat de rau ii pare pentru neintelegere si pentru deranjul pe care mi-l cauzeaza. S-a foit de cinci ori pe usa, dar intr-o ora treaba era gata. Bateria nu mai curgea, nu mai era caldura excesiva in baie, nu mai trebuia sa astept instalatorul. Era chiar atat de greu sa faca toate astea de prima data? Poate nu inteleg eu „caile instalatorilor”.

Concluzia este ca si aici lumea stie de frica sefului, iar sefu’, spre deosebire de Romania, stie de frica nerespectarii obligatiilor. Cand a fost ultima data cand i-ati spus cuiva ca nu indeplineste conditiile din contract si nu v-a ras in nas?

27
iun.
08

Teatrul japonez – Noh si Kyogen Part 6

Restul articolelor din aceasta serie le gasiti aici.

Costumele Noh

In lumea Noh costumele – isho – sunt cunoscute ca shozoku. Costumele din Noh exprima intr-un mod vizual spiritul si substanta piesei Noh. Stilizate dupa robele somptuoase date actorilor de nobili si samurai in perioada Muromachi, ele au devenit costume pentru piese in perioada Edo – Tokugawa -, dupa ce Noh a devenit o forma de divertisment oficiala. Tesute mai ales din matase, multe costume sunt foarte groase si vin in multe culori si modele, toate combinandu-se pentru a crea o frumusete eleganta si luxoasa. Costumele sunt deci foarte legate de interpretarea si producerea unui rol. Astfel, costumele sunt al doilea element important al Noh, dupa masti.

Robe exterioare:

  • Cu maneca larga: noshi, kariginu, happi, sobatsugi, choken, mai-ginu, mizu-goromo, hitatare, suo, etc.
  • Cu maneca scurta: karaori, atsuita, etc. (Acestea sunt folosite si ca robe interioare.)

Robe principale (robe interioare): nuihaku, surihaku, noshime, shironeri, shiroaya, etc.

Pantaloni (hakama): okuchi, hangire, sashi-nuki, naga-bakama, etc.

Peruci: katsura, jo-gami, kuro-gashira, aka-gashira, shiro-gashira, kuro-tare, shiro-tare, etc.

Altele: eri (colierul); kazura obi; koshi obi; shiro-tabi (sosete albe).

-> Robe exterioare (karaori)

Robele karaori cu maneca mica sunt in general folosite ca robe purtate pe dedesubt de personaje feminine. Ele sunt robe care au broderie in multe culori, incluzand auriu si argintiu, peste designul tesut, asa ca o caracteristica a acestei robe este faptul ca desenele sunt reliefate.

In general, costumele feminine sunt impartite in doua categorii: acelea care au si culoarea rosie – iro-iri, „cu rosu” – si acelea care nu au deloc rosu – iro-nashi, „fara rosu” -; acest concept este extins la toate aspectele costumului – chiar si pana la culoarea perucilor, evantaielor si captuseala robelor. Rosul este in functie de rol astfel incat de obicei o femeie tanara purtand o masca Ko-omote sau Magojiro va fi imbracata intr-o roba cu mult rosu, iar o femeie de varsta medie purtand o masca Fukai sau Shakumi va fi imbracata cu o roba fara rosu.

(Image credit)

-> Robe exterioare (choken)/ Robe principale (atsuita)

Choken, care are maneca lunga, este purtata de mai mult de jumatate dintre rolurile care portretizeaza fiinte celeste si ingeri care fac un dans special. Costumul obisnuit pentru shite in a doua jumatate a „Leaganului Fantanii” este: masca Waka-onna, o roba de dedesubt cu aplicatii de frunze aurii – surihaku -, o roba brodata cu aur – nuihaku – (purtata in jurul taliei), o palarie speciala, si un choken ca roba exterioara; daca este posibil insa, se substituie o mai-ginu – roba de dans – lui choken.

Choken este de asemenea folosita pentru personaje masculine cum ar fi nobili, samurai de rang inalt sau spiritele luptatorilor eleganti si rafinati, dar in acest caz nu este purtata pur si simplu peste toate hainele, ci este fixata cu o curea de brocart.

Atsuita, care are maneca scurta, este de obicei folosita ca roba de dedesubt pentru costumele personajelor masculine, dar este de asemenea folosita si ca roba exterioara. Modelele sunt de obicei geometrice si o caracteristica este ca, spre deosebire de karaori, modelele nu sunt brodate.

(Image credit 1 & 2)

-> Robe principale (nuihaku/surihaku)

Nuihaku, care are maneca scurta, este de obicei folosita infasurata in jurul taliei unui personaj feminin de rang inferior, sau ca roba de dedesubt pentru un personaj masculin rafinat si elegant, Caracteristica sa speciala este ca numeroase modele sunt inconjurate cu fir de aur sau de argint si roba este brodata cu multe culori. Un nuihaku negru cu multe desene circulare este de obicei purtat de femei demonice, cum ar fi in piesele „Doamna Aoi” sau „Demonul din Dojoji”.

Robele surihaku sunt de obicei folosite ca robe de dedesubt pentru personaje feminine, cel mai comun tip fiind o roba alba cu un model cu auriu sau argintiu. De obicei are un model care seamana cu iarba in bataia vantului, dar cateodata este si sub forma de triunghiuri care sunt legate unul de altul, aducand aminte de solzi; acest tip de roba este folosita pentru femeile demon.

(Image credit 1 & 2)

-> Pantaloni (hakama)

Okuchi albi sunt de obicei folositi pentru rolurile personajelor masculine cum ar fi zei tineri sau nobili, in timp ce rolurile feminine care cer okuchi folosesc de obicei unii colorati, in special rosii.

Hangire sunt foarte similari cu okuchi in design, dar spre deosebire de okuchi care sunt facuti din material destul de dur, hangire au brocart pe fata si spate cu modele complicate si sunt folositi in general pentru roluri masculine cum ar fi zeitati, demoni, goblini si fantomele razboinicilor.

(Image credit 1 & 2)

Va urma: Maine vom discuta despre costumele din Kyogen si despre alte articole folosite in costumatia Noh – cum ar fi evantaiele.

27
iun.
08

Necronomicon Part 3

Restul articolelor le gasiti aici.

Cum sunt invocati „Cei vechi”?

Toti carturarii oculti sunt in general acum de acord ca sistemul Enochian al lui Dee si Kelly a fost inspirat direct de acele parti ale Necronomicon care se ocupa cu tehnicile lui Alhazred pentru a ii invoca pe „Cei vechi”. Trebuie tinut minte ca Necronomicon este in primul rand o culegere istorica, si desi ofera cateva idei si formule practice, nu este deloc un ghid al incepatorului pas cu pas pentru a invoca inteligente supra-umane. Dee si Kelly au trebuit sa inventeze multe detalii de unii singuri, asa ca sistemul lor este un hibrid de idei luate din Necronomicon si de tehnici inventate chiar de ei. Par sa nu existe indoieli ca Sigellum Dei Aemeth, limba Enochiana si cheile/chemarile Enochiene sunt imprumuturi „autentice” si trebuie sa ne indoim de afirmatia lui Dee conform careia Kelly le-a primit de la arhanghelul Uriel. Bulwer Lytton, care a studiat manuscrisul Necronomiconului al lui Dee in ultimul secol, presupune fara echivoc ca acesta a fost transcris direct dupa carte si ca, daca ar fi fost primite de la Uriel, atunci Alhazred le-a primit, nu Kelly.

Chiar numele sistemului, „Enochian”, este un indiciu ca sistemul fusese inspirat de traditiile extrem de vechi inregistrate in Cartea lui Enoch si ca intentia lui Dee si al lui Kelly era sa ii contacteze pe Nephilim sau pe „Cei vechi”. Manuscrisul Cartii lui Enoch a fost pierdut pana la sfarsitul secolului al XVII-lea, iar Dee ar fi avut acces la doar cateva fragmente citate in alte manuscrise, asa ca numele sistemului lor era cat de cat enigmatic daca nu stiam ca ei au avut acces si la compilatia lui Alhazred de legende privind caderea si sfarsitul lumii. Nu exista nici un dubiu ca Alhazred a avut acces la Cartea lui Enoch pentru ca era binecunoscuta in Estul Mijlociu in secolul al IX-lea.

Un alt indiciu poate fi gasit in „Chemarea celor 30 de Aethyrs”, cartea a19a dintre chemarile/cheile Enochiene. Aleister Crowley a numit aceasta chemare „blestemul original al creatiei”. Este scrisa ca din punctul de vedere al lui Dumnezeu si este un blestem ingrozitor – si perfect corect din punct de vedere gramatical 🙂 – asupra omenirii si a tuturor creaturilor lumii, incheindu-se asa: „Si de ce toate acestea? Pentru ca regret ca am creat Omul”.

Aceasta parte este identica cu ideea transmisa de Geneza: „Si Dumnezeu regreta ca a facut omul pe pamant, si amaraciunea sa ii ajungea pana la inima.”. Aceste verset este imediat urmat de versatele care descriu raul provocat de Nephilim si de pacatuirea rezultanta a lumii, totul fiind urmat de hotararea lui Dumnezeu de a distruge toata viata de pe pamant cu un mare potop. Aleister Crowley, folosindu-si cunostintele temeinice despre Biblie, a recunoscut „Chemarea celor 30 de Aethyrs” drept ce era: blestemul lui Dumnezeu asupra Nephilim si asupra raului pe care l-au cauzat. Acest blestem i-a alungat de pe pamant si i-a aruncat in Abis.

Este greu sa ignori acest indiciu. Sa facem un rezumat: cheia sau poarta pentru a explora cele 30 de Aethyrs este o „chemare” in limba enochiana, Dee considerand ca aceasta este limba ingerilor; si aceasta „Chemare” este un blestem prin care Nephilim au fost aruncati in Abis. Aceasta este in concordanta cu o practica extrem de veche de a controla puteri demonice: orice mijloace au fost folosite pentru a domina o entitate in trecut poate fi folosita de un magician ca o metoda de control. Aceasta formula este folosita in aproape orice compendiu magic medieval. In unele cazuri magicianul este destul de explicit si numeste exact acele ocazii in care entitatea a fost controlata de o anumita formula. Introducerea celor „30 de Aethyrs” incepe cu un blestem divin pentru ca este un mijloc de a controla entitatile pe care le invoca: Nephilim, Cei cazuti, Cei vechi. Aceasta stabileste fara indoiala faptul ca sistemul Enochian al lui Dee si Kelly era identic in esenta, dar si in practica, sistemului lui Alhazred, asa cum este descris in Necronomicon.

Crowley stia. Una dintre cele mai importante opere magice ale sale – denumita „Viziunea si vocea” –  a fost incercarea lui de a penetra Aethyrs folosind „Chemarile Enochiene”. A facut aceasta in timp ce traversa desertul Nord African in compania poetului Victor Neuberg. De ce desertul? Crowley spune ca „nu avea nici un scop special magic” pentru a se duce acolo, si ca doar „s-a intamplat” sa aiba „Chemarile Enochiene” in rucsac. El a ales desertul prentu opera sa pentru ca avea dificultati sa intre cel de-al 28-lea Aethyr in timpul investigatiilor sale initiale din Mexic si dorea sa reproduca calatoria lui Alhazred cat de indeaproape era posibil. Alhazred a facut investigatiile cele mai importante in timpul calatoriei prin Rub al Khali, un desert vast si gol in sudul Arabiei – departarea de alte fiinte umane l-a ajutat sa isi indeparteze constiinta si sa o focalizeze catre perspectivele extratereste ale Aethyrs. Crowley a inteles incercarea lui Alhazred si cum era in natura lui sa incerce sa imite oamenii pe care ii respecta si admira, si-a petrecut o parte importanta din viata incercand sa depaseasca victoriile lui Richard Burton – exploratorul, adventurierul, scriitorul, lingvistul si cercetatorul in practici sexuale obscure orientale.

Sigillum Dei Aemeth:

(Image credit)

Va urma pe acelasi subiect.




Add to Technorati Favorites

RSS Pauza de cafea

Ganduri trecute

Ne-am mai plimbat pe

Reclame