Teatrul japonez – Kabuki Part 4

Toate articolele le gasiti aici.

Astazi vom vorbi despre actorii kabuki.

Caracteristica cea mai deosebita a kabuki ca arta teatrala in comparatie cu alte forme de arta de arta dramatica este poate accentul pus pe importanta actorului. Astfel marea majoritate a pieselor kabuki clasice au fost furnizate de scriitori in functie de teatrul pentru care lucrau. Acesti scriitori erau pe deplin constienti de punctele forte si de slabiciunile actorilor individuali, dar si de gustul lor in ceea ce priveste arta dramatica. Astfel, scriitorii faceau eforturi deosebite pentru a scoate la iveala talentul superior al acestor actori. Nu era insa ceva neobisnuit ca actorii sa vada piesele doar ca metode prin care sa atinga succesul si sa modifice povestea si replicile dupa bunul lor plac.

Insa marea arta a kabuki este cu certitudine meritul actorilor. Iar cerintele kabuki catre actor sunt imense. Pentru ca arta dramatica a kabuki este fundamentata pe stilul actoricesc deosebit, fiecare actor kabuki trebuie sa aiba pregatire speciala. O persoana care doreste sa devina actor kabuki trebuie sa isi inceapa antrenamentul din copilarie. Trebuie sa se antreneze extensiv in multe domenii are culturii artistice. Pentru ca in general kabuki se prezinta sub forma de drama muzicala, trebuie ca actorul sa aiba si cunostinte aprofundate despre dansul si muzica japoneza.

Este de asemenea demn de mentionat ca mare parte din tehnica dramatica dintr-o reprezentatie kabuki contemporana nu este constituita doar din ce au invatat actorii, ci este suma eforturilor depuse de predecesorii lor cu generatii in urma, iar informatia le este transmisa pe princpiul mostenirii familiale. Astfel, sunt astazi familii de actori kabuki care au o traditie de chiar si 17 generatii. In plus, sub regimul social feudalist din perioada Edo , veneratia liniei familiale era aproape ca o lege nescrisa. Mai mult, insasi natura artei kabuki cere antrenament si experienta. Acest sistem familial, rigid chiar si in ziua de astazi, este poate mai important decat se crede, pentru ca a facut posibila perpetuarea artei kabuki pana in zilele noastre.

Era o vreme in care actorii jucau doar rolul in care excelau. Aceasta stimula studiul exclusiv al gesturilor unui anumit personaj. Astazi, astfel de specializare este mult mai putin practicata, iar actorii sunt foarte versatili. Exista insa o exceptie: onnagata, impersonatorul de personaje feminine. Secretul frumusetii onnagata vazuta pe scena sta in faptul ca frumusetea feminina este creata artificial prin ochii unui barbat care a studiat foarte obiectiv comportamentul si psihologia sexului opus.

Cam asta ar fi tot ce trebuie sa stie un „incepator” despre kabuki. Insa inainte sa incep sa vorbesc despre teatrul noh, voi aborda alta tema legata de cultura asiatica – nu m-am hotarat inca asupra subiectului – ca sa nu devina toata seria prea plictisitoare.

Interviu cu un onnagata subtitrat in engleza. Am ramas foarte surprinsa. Placut surprinsa:

Teatrul japonez – Kabuki Part 3

Celelalte articole din aceasta seriie le gasiti aici.

Elemente estetice

1) Stil de actorie formalizat

Desi frumusetea formalizarii este unul dintre principiile estetice pe care se bazeaza intreaga arta kabuki, este cel mai bine demonstrata in stilul de actorie – cel mai important aspect al kabuki. Cand un actor kabuki se pregateste pentru un rol intr-o piesa clasica, se obisnuieste ca el sa studieze mai intai stilul perfectionat de predecesorii sai. Aceasta, chiar daca la inceput s-a intentionat sa aiba ca rezultat o reprezentatie realista, a devenit un ritual simbolic in dezvoltarea kabuki. Astfel, chiar si in piesele kabuki realiste, cele mai obisnuit gesturi sunt mai aproape de „dans” decat de „actorie”. Aproape fiecare gest este insotit de muzica. Sunt multe cazuri in care astfel de simbolizare a fost dusa pana la abstractizare, astfel incat actiunea formalizata a personajului nu mai este relevanta sau nu se mai potriveste intr-o interpretare rationala a rolului.

O tehnica speciala kabuki cunoscuta ca mie este probabil cea care tine cel mai mult la principiul frumusetii formalizate. Ea este folosita in anumite momente ale climaxului sau la sfarsitul unei piese clasice de actorul principal care se opreste pentru cateva secunde intr-o pozitie fixa si cu privirea goala. Acest tip unic de actorie este un exemplu al tendintei kabuki de a accentua la maximum frumusetea „statica”.

Formalizarea este de asemenea una dintre trasaturile aspectului vocal al kabuki. Chiar si in piesele domestice realiste, principiul care sta la baza dialogului nu este acela al naturalismului, ci al elocutiunii idealizate. Astfel, replicile din piesele kabuki, lungi monologuri in general, au o cadenta fascinanta ce se situeaza intre cantat si vorbire obisnuita. Aceasta este adevarat indeosebi cand dialogurile si monologurile sunt recitate in acompaniamentul muzicii. Astfel, actiunea de pe scena devine mult mai ritmica, iar miscarea pare mai mult catre dans.

2) Schema cromatica

Frumusetea spectaculoasa constituie una dintre caracteristicile fundamentale ale dramei kabuki. De fapt, seturile, costumele si machiajul in kabuki sunt in general apreciate de fanii teatrului ca fiind unele dintre cele mai extravagante si luxoase din lume. Se poate spune ca popularitatea kabuki astazi se datoreaza intr-o mare masura frumusetii sale pictoresti.

3) Elemente acustice

Asa cum am discutat mai devreme – si in articolele anterioare -, muzica este parte integrala din kabuki. Desi mai multe instrumente cu corzi sunt folosite in kabuki pentru a acompania actorii, dar si independent, shamisenul este cel mai folosit. Astfel, in general toata muzica din piesele kabuki se numeste muzica shamisen.

Intr-o piesa istorica sau domestica, in momentul in care se deschid cortinele, incepe muzica, aducand la viata atmosfera neanimata a scenei. Muzicienii sunt ascunsi vederii si stau in coltul din stanga al scenei. Muzica este laitmotivul piesei, da semnalul de intrare actorilor si in acompanamientul ei actorul isi recita dialogul si isi executa miscarile. In cazul dramei muzicale, muzicienii nu sunt ascunsi de spectatori, iar muzica este mult mai dominanta.

Muzica kabuki este clasificata in aproximativ 12 categorii, in functie de scoli. Dintre acestea, cele mai folosite astazi sunt nagauta, tokiwazu, kiyomoto si gidayu. Ultima este intotdeauna folosita in dramele adaptate din teatrul de papusi.

In afara de muzica, numeroase efecte audio sunt folosite intr-o piesa kabuki. Unice intre acestea este sunetul lemnelor care anunta inceputul si sfarsitul unei piese kabuki. Este repetat in masuri ritmice, staccato.

Exemplu de onnagata (barbat care impersoneaza o femeie) dansand acompaniat de shamisen comentat in engleza:

Teatrul si scena

Teatrele kabuki contemporane sunt construite, fara exceptie, in stil occidental, dar doar in ceea ce priveste constructia si facilitatile. Si-au pastrat unele dintre trasaturile distinctive ale teatrului kabuki traditional, cum ar fi hanamichi si mawari-butai.

1) Hanamichi, sau rampa impodibita cu flori

Este un pasaj care leaga partea stanga a scenei de holul din spatele spectatorilor, care este cam la nivelul umarului audientei. Este un mod in care actorii intra pe scena si ies. Hanamichi nu este un simplu pasaj insa, ci este o parte importanta a scenei. In timp ce isi fac intrarea sau iesirea folosind aceasta rampa, actorii executa unele dintre cele mai importante scene ale piesei.

2) Mawari-butai, sau scena care se invarte

Prima data inventat in Japonia aproape acum 300 de ani, aceasta metoda a fost introdusa mai tarziu si in Occident. Faceti posibila schimbarea rapida a scenei fara a intrerupe derularea povestii.

Maine voi vorbi despre actorii kabuki.

Teatrul japonez – Kabuki Part 2

Articolele din aceasta serie le gasiti aici. Vorbim despre teatrul kabuki, cea mai populara forma de teatru traditional japonez.

Repertoriul

Exista aproximativ 300 de piese in teatrul kabuki traditional. Acestora li se adauga constant piese care nu sunt in traditia kabuki. Inainte, aceste piese erau scrise doar de scenaristii teatrelor kabuki.

Exista un grup de piese in repertoriu denumite shosa-goto, sau drama muzicala, care sunt in marea lor majoritate dans. In drama muzicala, actorii danseaza acompaniati de voce si intrumente. Multe piese spun o poveste completa, in timp ce unele sunt doar fragmente. Multe isi au originea in drama noh si in piesele kyogen. Kanjincho, Musume Dojoji (Fecioara templului Dojoji), Migawari Zazen (Loctiitorul) si Takatsuki (Dansul sabotilor) sunt exemple de drame muzicale.

Restul pieselor kabuki pot fi impartite in doua categorii in functie de tema si de personajele dramatice.

I) Drama istorica (jidai-mono)

Aceste piese infatiseaza fapte istorice sau marturii dramatizate a diferiti luptatori si nobili. Multe dintre ele sunt tragedii foarte apasatoare inveselite doar de momente de comedie foarte scurte. Multe texte provin din piese cu marionete si de multe ori cer eroului principal sa faca cele mai mari sacrificii posibile. De exemplu, Chishingura, una dintre cele mai apreciate adaptari kabuki ale unei piese bunraku, spune faimoasa poveste a celor 47 de cavaleri fara lord. Acesti oameni au razbunat sinuciderea stapanului lor dupa multi ani de asteptare rabdatoare si de planuri si pentru aceasta fapta au fost de asemenea nevoiti sa se sinucida (Codul Onoarei).

2) Drama domestica (sewa-mono)

Aceste piese infatiseaza invariabil viata plebei. Centrul atentiei este omul simplu. Kagotsurube (Curtezana) si Tsubosaka-Dera (Miracol la Tsubosaka) sunt exemplele reprezentative pentru acest tip de piese. Drama domestica este in esenta o poveste realista. Insa nu este ceva neobisnuit pentru aceste piese sa aiba actori si punere in scena nerealiste, cu accentul pus pe aspecte superficiale cum ar fi elocutiunea si culorile splendide in loc sa fie pus pe elemente interne cum ar fi consistenta logica a povestii.

In functie de origine, piesele kabuki pot fi clasificate in urmatoarele 3 grupe:

I) Piese adaptate din drame noh si kyogen;

Un numar substantial de piese muzicale comice sunt adaptate din kyogen, cum ar fi Migawari Zazen, Piesele muzicale mai serioase, cum sunt Kanjincho sau Musume Dojoji, sunt adaptate din piese obisnuite noh. Acestea sunt caracterizate de gratie si demnitate excesive, reflectand originile lor nobile. Punerea in scena a multora dintre aceste piese a fost preluata direct din teatrul noh. Scena are doar un fundal care infatiseaza un pin batran, si doua ecrane laterale cu paduri de bambus.

2) Piese adaptate din teatrul de papusi;

In aceste piese textul este aproape identic cu textul piesei copiate. Sunt inca jucate intr-un stil original, apartinand teatrului de papusi. Un cantaret si acompaniamentul sau stau in dreapta scenei pe o dais, ca si in teatrul de papusi. Dar versurile propriu-zise sunt spuse de actori, iar pasajele narative si descriptive sunt lasate cantaretului. In teatrul de papusi, intregul text este cantat si recitat de cantaret. Printre piesele reprezentative pentru acest grup se numara Chusingura si Tsubosaka-Dera.

3) Piese scrise special pt kabuki

In acest grup sunt incluse un numar considerabil de lucrari dramatice excelente, cum ar fi Kagotsurube.

Am gasit pe youtube o serie de filme foarte interesante. Prezinta un dans, o piesa adaptate dupa un teatru de papusi – cred -. Principalul avantaj al acestor filme este faptul ca sunt comentate in engleza, si putem sa intelegem si noi. Fascinant 🙂 . Tipa se misca absolut superb.

Partea 1: aici.

Pentru cei interesati, partea a2a aici si partea a3a aici.

Va urma:

• elemente estetice;
• actori.
  

Teatrul japonez Part 1

Azi, lasand de o parte pentru scurt timp mitologia asiatica, vom vorbi despre teatrul japonez, care este arta la cel mai inalt nivel si necesita o multitudine de talente. Sa devii actor de teatru nu e lucru usor la ei, si sunt rasplatiti cu mult respect din partea compatriotilor si -am inteles- cu salarii destul de maricele.

Incepem cu kabuki, cea mai populara forma de teatru japoneza (sunt 4 in total, excluzand cele moderne sau netraditionaliste; eu ma voi ocupa doar de cele traditionale, pentru ca se pare ca ele au cel mai mult succes chiar si in ziua de azi).

Denumirea

Cuvantul kabuki vine din verbul kabuku care insemna sa te inclini intr-o anumita directie – verbul nu mai este folosit -. Metaforic, inseamna sa fii in comportament sau viata de zi cu zi, diferit de ceilalti, atragandu-le si atentia. Expresia kabukimono era folosita la sfarsitul secolului al XVI-lea pentru a denumi gasti urbane de tineri excentrici, care se imbracau neobisnuit si aveau tunsori iesite din comun. Apoi, performantele pe scena ale jucausei Okuni si a trupei sale de dansatori la inceputul secolului al XVII-lea au inceput sa fie denumte „Okuni Kabuki„. Mai tarziu, ideogramele folosite pentru a reprezenta cuvantului Kabuki s-au schimbat. A fost impartit in 3 concepte: KA (muzica), BU (dans), KI (actorie).

Istoric

Inceputul kabuki dateaza de la sfarsitul secolului al XVI-lea, cu o evolutie bogata si continua, si a fost acum perfectionat pana la stadiul de rafinament clasic. Desi nu mai este la fel de popular cum a fost o data, teatrul kabuki atrage audiente foarte mari chiar si acum.

In timpul perioadei Edo – in timpul careia mare parte din dezvoltarea kabuki a avut loc -, diferentele intre clasa luptatorilor si cea a oamenilor simpli erau mult mai bine trasate si respectate decat in orice alta perioada din istoria Japoniei. Arta kabuki a fost cultivata mai ales de comerciantii acelor vremuri. Ei devenisera foarte puternici din punct de vedere economic, dar trebuiau sa ramana inferiori din punct de vedere social pentru ca apartineau clasei oamenilor simpli. Pentru ei kabuki a fost poate cel mai eficace mod de a isi exprima emotiile in conditiile societatii de atunci. Astfel, temele fundamentale ale pieselor kabuki sunt conflictele intre umanitate si sistemul feudal. Datorita apropierii de umanitate aceasta arta a castigat dragostea publicului.

O caracteristica unica a artei kabuki si probabil cea mai importanta pentru a pastra spiritul neobisnuit al kabuki, este faptul ca nu are actrite. Toate rolurile feminine sunt jucate de barbati cunoscuti ca onnagata. Actorii din dramele kabuki de la inceputul artei erau in general femei, dar o data cu cresterea popularitatii kabuki, multe actrite incepusera sa atraga atentia barbatilor din public. Autoritatile au hotarat ca aceasta ar fi dus la „o demoralizare grava a publicului” si in 1629 femeilor li s-a interzis sa mai apara in piese de teatru.

Insa deoarece kabuki era o forma de arta acceptata deja acceptata de public, barbatii au preluat-o imediat si au continuat sa joace in piese pana in prezent. Interdictia asupra actritelor a durat aproximativ 250 de ani. Intre timp, arta onnagata a fost perfectionata. In conluzie, actritele nu au mai fost acceptate de public in kabuki cand s-a ridicat interdictia. In plus, onnagata devenise o arta apartinand kabuki si daca se desprindea, atunci calitatea traditionala a kabuki se putea pierde pentru totdeauna.

O alta caracteristica importanta a kabuki este faptul ca este un teatru „inclusiv si acumulativ”. Nascut la sfarsitul secolului al XVI-lea, kabuki a incorporat parti din toate formele anterioare ale teatrului japonez. Printre artele traditionale din care kabuki a preluat tehnici de scena si repertoriu sunt drama noh si teatrul kyogen – sau interludiul comic dintre piesele noh -. Astazi, numarul japonezilor care stiu sa aprecieze noh este mai mic decat cei care apreciaza kabuki, dar piesele kabuki derivate din piese noh sunt cele mai populare printre iubitorii kabuki.

Kabuki a imprumutat cate ceva si din teatrul de marionete, denumit bunraku. Dezvoltarea bunraku s-a facut cam in acelasi timp cu aparitia kabuki. In kabuki, cea mai mare importanta o are actorul, si nu valoarea literara a piesei. La inceputul secolului al XVII-lea, unii dintre marii scriitori, incluzandu-l pe Monzaemon Chikamatsu – care va aparea intr-un articol viitor -, de multe ori numit „Shakespeare al Japoniei”, au parasit kabuki si si-au indreptat atentia catre teatrul de marionete in care geniul lor cretor nu era restrictionat. Ca rezultat, a fost o perioada in care bunraku era mai popular decat kabuki. Pentru a face fata competitiei, kabuki a adaptat toate piesele bunraku. Astfel, mai mult de jumatate dintre piesele traditionale kabuki sunt de origine bunraku. Un exemplu final care demonstreaza caracterul inclusiv al kabuki a venit la sfarsitul secolului al XIX-lea, cand a aparut in arta realismul literar.

Pana la aparitia kabuki, japonezii nu mai vazusera teatru atat de colorat, incitant si in general, extraordinar :).

(Image credit 1,2,3 & 4)

Va urma

• repertoriul kabuki;
• actori;
• stilul pieselor.

Toate articolele din aceasta serie le gasiti aici.

Din mitologia asiatica Part 4

Articolele anterioare se gasesc aici. Acesta va fi ultimul articol despre yurei pentru o perioada de timp. Am insistat atat de mult pe acest subiect pentru ca in Japonia sunt cele mai populare forme de manifestare supranaturala in acest moment, poate si din cauza criminalitatii…si a vremurilor. Sunt multe explicatii, dar nu acesta este scopul articolului. 😀 Un alt motiv pentru care detaliez atat de mult acest subiect este faptul ca, din toate povestioarele si miturile auzite, precum si dintre toate fantomele pe care le-am urmarit pe micul – si marele – ecran, yurei au reusit sa declanseze acel ceva in mine, sa ma faca sa ma gandesc la un film horror – da, sunt fana filme horror 🙂 – dupa ce l-am vazut. Parca am o teama instinctiva de ei, si nu sunt singura, multi dintre cei care au vazut filme japoneze cu yurei simt fara sa vrea teama si groaza. Tocmai de aceea va urma candva si un articol cu fenomenul yurei in cinema (stiu ca va amenint de ceva timp cu acel articol, dar…nu am dispozitie sa il scriu).

Am mai gasit cateva detalii despre yurei, apoi voi continua cu doua dintre cele mai cunoscute povesti din folclorul japonez si care, evident, includ yurei.

Detalii

Multi yurei sunt fantome de gen feminin care au suferit foarte mult in viata, mai ales din dragoste, si ale caror sentimente foarte puternice de gelozie, durere, regret sau invidie la momentul mortii le-au determinat sa caute razbunare impotriva cui le-a cauzat atat de multa suferinta. Yurei de sex masculin sunt mai putin intalniti, si mai putin probabil cauta razbunare; un tip des intalnit este razboinicul care a murit in timpul luptei, dar nu se poate desprinde de evenimentele istorice la care a luat parte.

Un aspect fizic interesant al yurei este faptul ca nu au picioare, avand urme de fum unde ar fi picioarele unui om normal. Absenta picioarelor se incadreaza in ideea de non-corporalitate a yurei, pentru ca toata fiinta lor este o naluca si le lipsesc granitele pielii sau ale solzilor care tin alte fiinte vii intr-o forma bine definita. Picioarele leaga creaturile de pamant, adica radacinile lor sunt in pamant, iar a nu avea picioare inseamna a fi dezlegat.

Cam astea ar fi detaliile pe care le-am mai gasit, acum sa trecem la povesti.

Povestea lui Okiku

In piesa de teatru kabuki Bancho Sarayashiki, Okiku este servitoare la vila samuraiului japonez Tessan Aoyama. Samuraiul vrea sa seduca fata, dar ea ii respinge avansurile. Aoyama foloseste atunci un siretlic. Ascunde 10 farfurii pretioase si o ameninta pe Okiku ca va spune ca ea a furat acele farfurii daca nu devine amanta lui. In disperarea care o curprinde, Okiku se arunca intr-o fantana si moare. Fantoma lui Okiku iese in fiecare in noapte din fantana, numara de la unu pana la noua, apoi incepe sa jeleasca si sa urle zgomotos. In final Aoyama inebuneste din cauza aparitiilor.

Exista extrem de multe variante ale acestei povesti: Okiku refuzand sa fie amanta stapanului ei si fiind torturata pana la moarte, apoi aruncata in fantana, Okiku fiind vinovata de spargerea unei farfurii si fiind omorata de stapan, sotia stapanului spargand farfuria si acuzand-o pe Okiku. O alta varianta interesanta este cea in care Okiku il aude pe Aoyama planuind sa il omoare pe lordul sau; Okiku ii spune iubitului sau samurai de acest plan, care apoi este oprit. Aoyama afla ca Okiku l-a dat in vileag si o tortureaza pana la moarte dupa care o arunca in fantana.

(Image credit)

Yotsuya Kaidan

Yotsuya Kaidan este povestea lui Oiwa si a lui Iemon. Este probabil cea mai cunoscuta poveste cu fantoma japoneza si a fost adaptata pentru film de peste 30 de ori. A fost scrisa de Tsuruya Nanboku IV pentru teatru kabuki in 1825.

Povestea incepe cu o crima. Iemon, un ronin – adica un samurai fara stapan, deci fara onoare – casatorit cu Oiwa isi omoara tatal socru pentru ca acesta aflase de faptele rele pe care le savarsise Iemon. Fara nici un ban, Iemon este obligat sa isi castige traiul ca mester de umbrele din hartie pentru a isi putea intretine sotia delicata si copilul nou-nascut. Aceasta situatie l-a facut sa o urasca pe Oiwa.

Iemon este atras intr-o intelegere pentru a se casatori cu frumoasa nepoata a unui vecin nobil – si deci bogat – care s-a indragostit de el. Pentru a putea sa se casatoreasca, Iemon si vecinul sau planuiesc sa o omoare pe Oiwa. Iemon o otraveste pe Oiwa sub pretextul ca ii da un medicament care o va ajuta sa isi recapete puterea. Otrava nu o omoara, ci o desfigureaza, parul ii cade si ochii ii secreta o substanta ciudata. Cand se vede intr-o oglinda, disperarea cauzata de ceea ce vede si faptul ca stie ca a tradat-o sotul ei o fac sa moara de inima rea.

Cand un servitor loial, Kobote Kohei, isi da seama de crima care a fost comisa, Iemon il acuza de hotie si il omoara. Apoi porunceste ca Oiwa si Kohei sa fie crucificati pe o usa de lemn care este ulterior aruncata intr-un rau din apropiere.

Crezand ca problemele sale se sfarsisera, Iemon planuieste noul sau mariaj. In ziua nuntii, Iemon ridica valul miresei doar ca sa vada fata schimonosita a Oiwei. O decapiteaza pe loc, doar ca sa isi dea seama ca de fapt isi omorase noua nevasta. Ingrozit, fuge catre casa vecinului ca sa ii marturiseasca fapta. Acolo este intampinat d efantoma lui Kohei. Dupa ce injungie fantoma, Iemon isi da seama ca si-a omorat vecinul, fostul sau „nou-socru”. 🙂

Iemon este apoi continuu bantuit. Oriunde se duce, vede fata ruinata a Oiwei. Cautand sa scape cumva, se retrage in munti si se apuca de pescuit. In loc de pesti, el agata placa de lemn cu corpurile Oiwei si al lui Kohei. Apoi se retrage intr-o cabana din Hebiyama, unde franghiile cabanei se transforma in serpi, iar fumul provenit de la foc se transforma in parul Oiwei.

Fugind si din cabana, se intalneste cu fostul sau cumnat – fratele noii noveste – care il ucide pe Iemon si razbuna toate crimele.

(Image credit 1,2 & 3)